Monumentul istoric situat în București pe str. Henri Coandă nr. 22 a fost construit în perioada 1903-1904, arhitect fiind Ion D. Berindey. Valoarea culturală a clădirii rezidă în coerența stilistică și în inventarul foarte bogat de stucaturi unicat prezente pe fațadă și la interiorul clădirii menținute nealterate până astăzi. Restaurarea și consolidarea monumentului istoric a devenit o necesitate din momentul transformării imobilului în reședință a ambasadorului Republicii Federale Germane la București. Noua funcțiune implică și modernizarea instalațiilor conform standardelor actuale, precum și utilizarea de sisteme cât mai ecologice. Astfel soluțiile tehnice adoptate pentru consolidarea structurii, în special la acțiunea seismică, țin cont pe lângă condițiile de rezistență, stabilitate și deformabilitate, și de restricțiile și permisivitățile de intervenție enunțate de studiul istoric precum și de implementarea unor tehnologii complexe și moderne de instalații cu impact semnificativ asupra rezistenței pereților de zidărie existenți.

Restaurare, refuncționalizare, modernizare și consolidare clădire monument istoric sunt termeni necesari în conceptul de revitalizare a unui imobil de locuință, dar care la nivelul de cunoaștere de astăzi conduc la principii contradictorii raportate la relația lor de interdependență. De asemenea, alegerea de sisteme de utilități cât mai ,,prietenoase’’ cu mediul încojurător și cu necesar cât mai mic de resurse de întreținere, precum și necesarul de sisteme de securitate, avertizare și confort, nu sunt întodeauna ,,prietenoase’’ cu elementele existente ale unui imobil. Acestea fac ca procesul de proiectare să devină din ce în ce mai complex și de durata mai mare.

În aceste condiții, în cazul imobilului din strada Henri Coandă nr.22, găsirea unor soluții de intervenție de compromis pentru echilibrarea nivelului minim de calitate a tuturor cerințelor, alături de încadrarea în resursele financiare stabilite, a condus la o muncă de câțva ani în cadrul unei echipe de specialiști renumiți în domeniu.

Proprietarul clădirii este Republica Federală Germania, iar noua funcțiune va fi de reședință a ambasadorului acestei țări la București. Din acest motiv echipa de proiectare a fost formată pentru toate specialitățile atât de proiectanți români, cât și din Germania pentru a asigura cerințele standardelor și normativelor în vigoare din ambele țări, precum și cele europene. Proiectul s-a derulat în perioada octombrie 2009 – iulie 2013 și a continuat să fie optimizat la nivel de detalii pe toată perioada șantierului august 2013 – iulie 2015.

Proiectul de arhitectură a fost realizat de Dr. Krekeler Generalplaner GmbH, Branderburg, Germania & arh.Emilia Țugui ( Positif Concept S.R.L), iar proiectul de structură de către Popp&Asociații S.R.L în colaborare cu expert tehnic dr.ing. Traian Popp (atestat pentru exigențele A1, A2) și expert tehnic dr.ing. Mircea Mironescu ( atestat M.C.C.) & Ingenieurbüro Krämer GmbH, Berlin, Germania.

Execuția proiectului a fost realizată de către antreprenorul general Bennert GmbH Betrieb für Bauwerkssicherung, Klettbach, Germania.

Identificat în Lista Monumentelor Istorice drept ,,Casa Alex. G. Florescu’’, imobilul din strada Henri Coandă nr. 22 este clasat sub indicativul B-II-m-B-18441. În plus acesta face parte din ansamblul de arhitectură declarat monument istoric care este reprezentat de strada Henri Coandă, segmentul cuprins între strada General Gheorghe Manu și bulevardul Dacia, al cărui indicativ este B-II-a-A-18439.

Imobilul în forma sa actuală, cu regim de înălțime subsol parțial, demisol, parter și etaj, a fost construit in anii 1903-1904, arhitect fiind Ion D.Berindey, figură de prim rang a arhitecturii perioadei anilor ’20. Alături de alte creații ale lui Ion. D. Berindey, luxoasa reședință este prezentată în anul 1910, în articolul ,,Die Baukunst in Rumänien’’ [Arhitectura în România] din Neue Illustrierte Zeitung.

În anul 1950 imobilul a fost expropiat și spațiul a fost ocupat de clinica Ministerului Metalurgiei și Industriei Chimice. Ulterior anului 1950 s-a realizat construcția etajului 2, retras față de etajul 1care a fost și el modificat complet din punct de vedere al spațialității, pe lângă divizarea unor spații din subsol. Ultima utilizare a imobilului, până în anul 2009, a fost de către Institutul de Cultură Gothe din București.

Valoarea culturală a clădirii rezidă în coerența stilistică, în inventarul foarte bogat de stucaturi unicat prezente pe anvelopanta clădirii și la interiorul clădirii (în special în încăperile de la parter) menținute nealterate până astăzi, în elementele de acoperire curbă și dintre spații de la subsol, în foile de ușă și de ferestre istorice, precum și în scara principală din lemn cu mâna curentă din fier forjat bogat ornamentată.

Studiile dezvoltate de la demararea proiectului, necesare pentru extinderea cunoașterii asupra problematicii complexe ale monumentului, s-au concentrat pe direcție topografică, istorică, geotehnică, structurală, pe dimensionare de instalații, pe restaurare de materiale, rețete pentru intervenții, vegetație nouă, economie și devize – o multitudine de elemente noi, care în final au trebuit să fie corelate.

Studiul istoric, important în sine și pentru datele necesare acțiunii ulterioare, a fost realizat de dr.arh. Anca Hanna Derer. Acest studiu subliniază printre altele valoarea stucaturilor de pe anvelopanta clădirii și din înteriorul clădirii, în special din majoritatea încăperilor de la parter, și interzice intervențiile structurale la pereți și tavane ce ar putea deteriora ornamentele din aceste zone. Astfel conceptul de consolidare seismică a structurii la nivel de pereți s-a concentrat doar pe anumite zone și doar la interiorul clădirii. În cazul planșeelor, s-a optat pentru soluții diferite la fiecare nivel, în funcție de posibilități și de restricții, cu ancorarea acestora în pereții consolidați special pentru acțiunea seismică.

Studiul materialelor existente s-a realizat atât vizual de către echipa de proiectare prin examinare minuțioasă realizată în sit la nivel de suprafețe finite și a decopertărilor făcute prin sondaje la toate tipurile de elemente componente, cât și prin încercări de laborator pe carote extrase din clădire de către firma S.C. ULTRATEST SRL.

Regimul de înălțime a clădirii existente este S+DS+P+1E+2Eretras. Suprafața construită este de 454 m2.

Imobilul este construit cu o structură verticală din zidărie portantă din cărămidă plină, iar pereții sunt dispuși ortogonal, paraleli cu cele două laturi ale dreptunghiului în care se înscrie clădirea. Zidurile portante au grosimi variabile pe verticală, de la 2 cărămizi și o cărămidă la subsol până la 1+1/2 și 1 cărămidă la etaj. Cărămida utilizată are dimensiuni în plan de 28×14 cm, iar grosimi de 6, 7 și 8 cm. Conform încercărilor de laborator cărămida corespunde mărcii C100, iar mortarul corespunde mărcii M4Z compus din liant de var (25-30%) și nisip cuarțos de râu (70-75%).

Planșeele de peste subsolul parțial sunt de tip bolți din zidărie și din bolțișoare cu profile metalice, iar planșeele de peste demisol și de peste parter erau din lemn și grinzi metalice, peste care ulterior în zona grupurilor sanitare s-au turnat plăci de beton. La nivelul planșeelor din lemn au fost amplasați din concepție inițială tiranți metalici de legare a pereților de zidărie.

Etajul al doilea realizat ulterior anilor ’50 a fost realizat cu structură verticală din zidărie plină cu centuri de beton armat la partea superioară, planșeul de peste etajul 1 a fost realizat din placă și o rețea de grinzi întoarse de beton armat de 80cm înălțime care susțineau și aticul de 3 m înălțime, iar acoperișul era de tip șarpantă din lemn cu patru ape cu învelitoare din tablă. Etajul al doilea era retras față de etajul 1 și a fost propus spre demolare pentru a reveni la concepția inițială a clădirii cu acoperiș de tip terasă circulabilă. Cu excepţia planşeului de peste etajul 1, planşeele clădirii existente nu asigurau rolul de diafragme rigide.

Fundațiile existente sunt alcătuite din tălpi continue din beton simplu sub zidurile de cărămidă ce compun structura de rezistenţă a casei. Imobilul este fundat integral pe stratul de argilă prăfoasă cafenie-gălbuie.

În urma observațiilor minuțioase și a măsurătorilor realizate în sit, inspecția vizuală a pus în evidență o stare relativ bună a structurii și faptul că imobilul s-a comportat bine la acțiunea seismelor semnificative din secolul trecut, din noiembrie 1940, martie 1977, august 1986 și mai 1990. Majoritatea avariilor identificate la nivel de structură au fost produse de tasarea locală a clădirii cauzată de infiltrații de ape pluviale și din țevile defecte ale instalației sanitare, în special în zona de clădire paralelă cu intrarea principală. În rest, s-au identificat câteva fisuri cauzate de acțiuni seismice, majoritatea de suprafață și câteva fisuri din modificări ulterioare de uși datorate țeserii necorespunzătoare între zidăria nouă și cea veche. Majoritatea fisurilor au fost constatate la nivelul etajului 2, care a fost realizat ulterior concepției inițiale a clădirii, amplasat retras față de etajul 1 și cu diverse rezemări îndirecte față de pereții de zidărie de la etajul inferior. Acest etaj a fost propus spre demolare, pentru a readuce clădirea la forma din concepție inițială și pentru a elimina o zonă sensibilă structural.

Comportarea bună a structurii la acțiunea seismică se datorează dispunerii uniforme și regulate a pereților de zidărie pe ambele direcții, cu corespondență pe verticala clădirii, cu goluri ordonate și simetrice, a existenței tiranților metalici de legare a pereților pe ambele direcții și a unei puneri exemplare în operă.

Evaluarea calitativă a structurii conform normativului actual P100-3/2008 a pus în evidență deficiențe însemnate de conformare, alcătuiri improprii unei construcții amplasate în zone seismice severe și sunt numeroase abateri atât calitative cât și cantitative: planșeele din lemn și zidărie nu asigură rolul de șaibă rigidă, pereții sunt din zidărie simplă fără centuri, stâlpișori din beton armat și fără alte armături, calitatea zidăriei este minimă față de nivelul de cunoaștere de astăzi, la etaj distanța între pereți este relativ mare, etc.. Din evaluarea calitativă efectuată cu indicatorii R1 și R2, rezultă că imobilul se încadrează în clasa II de risc seismic.

Evaluarea analitică (cantitativă) efectuată atât prin metode de calcul automat cât și prin metode manuale, a indicat valori cu mult sub cele admise pentru gradul nominal de asigurare al construcției 0,10÷0,34 față de 0,65 valoarea minimă și conform normativului P100-3/2008, prin indicatorul R3 clădirea se încadrează în clasa I de risc seismic.

Gradul de asigurare structurală seismică R, în urma analizei celor 3 indicatori intermediari R1, R2, R3, pentru structura de rezistenţă existentă a imobilului, și datorită bunei comportări a clădirii la seismele anterioare situează clădirea în Clasa Rs II de risc seismic ce cuprinde construcţiile care sub efectul cutremurului de proiectare pot suferi degradări structurale majore, dar la care pierderea stabilităţii este puţin probabilă rezultând un grad de asigurare structurală la acţiuni seismice insuficient, fiind deci necesare intervenţii de consolidare a structurii de rezistenţă.

Pe lângă instalațiile de încălzire-răcire cu surse geotermale, s-a înlocuit sistemul de instalații sanitare, sitemul de protecție la trăsnet, sistemul de electricitate (fiecare priză și fiecare corp de iluminat are cablu independent de la panoul central și este introdus într-un tub de protecție cu diametru mult mai mare decat cablul electric), sistemul de supraveghere și semnalizare, s-a implementat un sistem de avertizare și alarmă și un sistem pentru televizoare și antene.

Traseul instalațiilor pe verticala clădirii s-a realizat din demisol către etajul 1 preponderent prin cele 4 colțuri ale clădirii care dispun de nișe de instalații din concepția inițială a clădirii și parțial prin pereții de zidărie, iar pe orizontala clădirii instalațiile au fost dispuse după caz pe tavan, în pardoseli și în grosimea plăcilor de beton armat.

Însă, cea mai mare concentrare de instalații se află în demisol, de unde sunt distribuite apoi spre partea superioară a clădirii, iar traseul acestora se face în mare parte prin pereții interiori de zidărie, care ajung să aibă goluri noi măsurate pe o linie orizontală de circa 30% din lungimea lor. Astfel, la partea inferioară a construcției unde forța tăietoare din acțiunea seismică are valorile cele mai mari, pereții existenți din zidărie ajung să aibă o capacitate de rezistență mult mai redusă decât în situația inițială.

Clădirea existentă s-a încadrat în clasa Rs II de risc seismic și au fost necesare intervenţii de consolidare a structurii. Intervenția structurală reprezintă varianta minimală de intervenție și a constat în introducerea unui nucleu de beton armat cu pereți de grosime de 25 cm în zona cu funcțiuni tehnice a clădirii, suficient pentru a obține gradul de asigurare seismic minim >0.65 cerut de normativul P100-3/2008, pentru a încadra clădirea în Clasa Rs III de risc seismic. Nucleul s-a realizat prin cămășuirea unor pereți de zidărie existenți și este fundat pe un radier pilotat. În cele patru colțuri ale clădirii, s-a realizat câte o cămășuială cu beton armat de 10cm grosime.

Pentru o bună comportare la acţiuni seismice a structurii a fost necesară realizarea unor şaibe rigide în plan orizontal, capabile să preia şi să transmită forţele orizontale către elementele verticale, în special către nucleul nou de beton armat. Planșeele existente s-au înlocuit, cu excepția planșeului peste parter care s-a consolidat pentru a menține la poziție tavanul de la parter, bogat ornamentat cu stucaturi.

Etajul 2 introdus ulterior pe vechea construcţie a fost demolat. Acoperișul și pereții de zidărie ai acestuia s-au desfăcut cu mijloace manuale și mecanizate de mică putere. Planșeul de beton armat de peste etaj 1 s-a demolat prin tăiere cu discuri diamantate. În prima etapă s-au desfăcut doar plăcile, iar grinzile au fost păstrate pentru sprijinirea aticului existent de 3 m înălțime, până la finalizarea noului planșeu sub nivelul acestora și până la consolidarea aticului din zidărie prin adosarea de stâlpișori din beton armat cu secțiune de 25x25cm, legați de zidăria existentă cu ancore chimice și printr-o centură la partea superioară.

Planșeul nou de peste ultimul etaj (E1) a fost realizat în sistem Wienerberger fiind alcătuit din grinzi prefabricate și corpuri ceramice termoizolante (care au avut și rol de cofraj), grinzi și centuri monolite, peste care la final s-a realizat o suprabetonare armată de 7 cm grosime. Grosimea totală a pachetului de planșeu este de 28 cm. Planșeul a fost realizat în etape în funcție de prezența grinzilor vechi de beton armat care sprijineau aticul pe parcursul execuției noului planșeu. Prin alegerea acestei soluții s-a avut în vedere menținerea masei clădirii cât mai mică posibil, astfel încât intervenția de consolidare să aibă la rândul ei un caracter cât mai restrâns.

Planșeul de peste parter a fost realizat de tip planșeu compozit lemn-beton, păstrând la poziție grinzile existente din lemn și metal, inclusiv patul de scânduri dintre grinzi pentru a proteja și susține tavanul ornamentat care este susținut de acestea.

De asemenea, pentru a putea monta sistemul de încălzire-răcire prin pardoseală, concomitent cu păstrarea cotei finite comună cu cea a scării istorice, s-a tăiat din înălțimea grinzilor existente circa 10 cm, până la patul de scânduri dintre ele. Peste grinzile din lemn s-a amplasat o folie de polietilenă și s-a turnat o suprabetonare armată de 7 cm grosime. Transferul eforturilor dintre beton și lemn este realizat prin intermediul unor conectori metalici omologați.

Planșeul din lemn și cel din bolțișoare cu profile metalice de peste subsol și planșeul din lemn de peste demisol s-au înlocuit cu planșee tip dală groasă de beton armat cu grosime de 16cm; peste planșeul boltit din demisol s-a realizat un planșeu din beton ușor LC16/18 (greutate specifică maxim 14g/cm3 )și armătură de tip dală groasă de 16 cm grosime.

De la conceptele generale de protejare a monumentelor istorice până la găsirea unor soluții viabile poate însemna la finalul proiectării un alt concept definit de detaliile posibile de execuție și de cerințele standardelor tuturor specialităților. Retoric vorbind se poate spune că „Diavolul stă în detalii”, pentru că necesită întelegerea complexității implicațiilor acestuia în ansamblul structurii din partea tuturor specialităților.

Ținând cont de ritmul alert al dezvoltării tehnologice, astăzi atenția inginerului de structuri, în special la reabilitarea unui monument istoric trebuie să se îndrepte de la faza de concept și la analiza detaliilor de instalații. Suma detaliilor mici pot ascunde sensuri mari.