Articolul relatează reabilitarea Bisericii Evanghelice din Sibiu, edificiu simbol al culturii săsești, ce a fost ridicat în mod organic timp de două secole. Biserica a suferit numeroase remedieri, lipsind însă o abordare de ansamblu asupra întregii structuri. Spre finalul anilor 2000 stabilitatea edificiului era puternic afectată, anumite elemente fiind în prag de colaps. Intervenția îmbunătățește comportarea seismică, aliniindu-se recomandărilor internaționale pentru monumente, însă nu aduce structura la normele curente de proiectare. Reabilitarea este implementată etapizat, urmărindu-se adoptarea eficientă a soluțiilor minimale de intervenție. Prima și cea mai complexă fază a presupus montarea de tiranți la nașterea bolților, montarea la extradosul bolților a unei rețele de nervuri multidirecționare din lemn lamelar încleiat badijonat cu fibre de carbon, și nervuri din beton ușor cu armătură și realizarea de centuri alături de cămășuieli din beton armat la coronamentul pereților. Totodată, au fost înlocuite elementele degradate din șarpantă folosindu-se tehnici de execuție și materiale tradiționale.

Prezentul articol relatează parcursul lucrărilor de consolidare și reabilitare a unuia dintre cele mai reprezentative edificii de factură gotică din România, și anume Biserica Evanghelică din Sibiu. Monumentul de cult situat în piața Huet definește țesutul urban al orașului vechi, reprezentând, încă de la ridicarea sa în urmă cu șase secole, un punct vizual și social de referință al urbei.

Demararea restaurării s-a născut din dorința de a reda Sibiului unul dintre cele mai reprezentative edificii ale comunității săsești locale, ce se afla la mijlocul anilor 2000 într-un stadiu structural vizibil precar. Lucrarea nu ar fi fost posibilă fără înclinarea deosebită a parohiei evanghelice către conservarea patrimoniului construit. Prin consolidarea monumentului de patrimoniu național s-a constituit un exemplu de asimilare și ocrotire a tuturor principiilor ce definesc o reabilitare corectă din punct de vedere structural, cultural și estetic.

Prin acest articol echipa de proiectare dorește să exemplifice dăruirea și grija necesară consolidării unui monument de patrimoniu, în concordanță cu principiile de bună practică agreate internațional. Totodată se demonstrează faptul că realizarea lucrărilor în mod constant, într-un interval temporar extins prezintă o valoare culturală mult sporită față de opțiunea intervențiilor singulare majore. Astfel, în cadrul proiectului de consolidare al bisericii Evanghelice s-au utilizat pe cât posibil tehnici meșteșugărești de execuție, păstrându-se elementele ce definesc caracterul deosebit al imobilului, fără a se pierde însă din vedere semnificația îndeplinirii normelor curente de proiectare.

Construcția Bisericii Evanghelice din Sibiu a fost realizată pe locul unui vechi lăcaș de cult care a fost întâia oară instituit odată cu stabilirea orașului, în secolul XII. Biserica actuală a fost clădita vreme de aproape două veacuri, începând cu mijlocul secolului XIV. În primă instanță au fost ridicate nava centrală, corul și etajele inferioare ale turnului, ca apoi, după anul 1424, să fie atașată ferula de pe latura de vest. În continuare a urmat ridicarea galeriei de deasupra navei laterale sudice, finalizarea sacristiilor și extinderea transeptului către nord. Tot atunci turnul bisericii a dobândit înfățișarea și înălțimea sa actuală, de aproximativ 73m. Biserica monumentală a căpătat în linii mari forma finală în 1471, anul fiind marcat pe pilastrul central al sacristiei. În secolele următoare au fost adăugate turnul ce adăpostește o scară spiralată pe fațada sudică și bolțile galeriei.

În decursul anilor edificiul monument a trecut printr-un număr ridicat de reparații și consolidări. Astfel, clădirea a fost martora unor intervenții extinse în anii 1853-1855 când au fost montați tiranți din lemn pentru zăvorire și s-au efectuat reparații de consolidare a nervurilor bolților. În mare, reparațiile puse în operă în acea perioadă au presupus lucrări asupra bolților, șarpantei și a acoperișului.

O nouă intervenție majoră s-a desfășurat la începutul secolului XX, când au avut loc lucrări ample de reconstrucție la interior și exterior. Intervenția a presupus montarea de tiranți metalici deasupra ferestrelor corului și repararea contraforților prin înlocuiri masive ale elementelor din piatră naturală. Parte cheie a lucrărilor din perioada respectivă a fost formată de stabilizarea turnului prin lărgirea fundației bazei sale prin umplerea încăperii de la parter cu beton ciclopian și cămășuirea sa pe exterior cu beton armat cu profile metalice tip I. Tot atunci a fost înlocuită întreaga șarpantă a turlei și a fost montată o structură metalică de susținere a clopotului, alături de un paratrăsnet, de instalația electrică și de încălzire. În continuare, biserica a mai fost supusă unor reparații ale șarpantei și ale bolților în anii ’50, și altor lucrări de mentenață în perioada anilor ’80.
În ultimele două decade au existat un număr de inițiative pentru evaluarea condiției imobilului și începerea demersurilor de consolidare. Astfel, pe lângă studiul ce evaluează comportarea de ansamblu a întregii structuri, realizat în anul 2009 de către S.C. POPP & ASOCIAȚII S.R.L., au mai existat și alte evaluări, care s-au axat însă de cele mai multe ori pe părți individuale ale construcției.

Prima a fost o expertiză tehnică preliminară alcătuită în anul 1996 de către S.C. Utilitas S.R.L. Ea a indicat faptul că lucrările ocazionale de consolidare realizate în timp nu au eliminat cauzele neajunsurilor structurale și a propus intervenții asupra șarpantei și consolidarea de urgență a bolților. Totodată, expertiza notează că nu există degradări ale structurii provocate de seisme, avariile fiind determinate de concepția defectuoasă de ansamblu a imobilului. O altă expertiză tehnică, axată însă doar asupra scheletului metalic din turnul bisericii a fost întocmită în anul 2005. Studiul notează comportarea satisfăcătoare a structurii metalice paralele, în pofida coroziunilor constatate, însă admite necesitatea realizării unor investigații mai amănunțite.

În anul 2011 s-a întocmit o nouă expertiză tehnică, de data aceasta de către întreprinderea germană Barthel & Maus Beratende Ingenieure GmbH. La rândul ei, aceasta a concluzionat că Biserica Evanghelică din Sibiu prezenta avarii grave, vizibile la zidărie și la construcția acoperișurilor, și subliniază degradările de concepție, în special cele cauzate de nesimetria construcției. Măsurile de intervenție propuse includ, printre altele, amplasarea de tiranți orizontali la nașterile bolților, intervenții generale asupra șarpantei, cu precădere asupra navei laterale nordice.

Cauzele degradării elementelor bisericii sunt multiple. În parte, acestea se datorează numeroaselor seisme pe care edificiul monument le-a suferit în îndelungata sa existență. Arhiva bisericii documentează numeroase evenimente seismice, după cum urmează: în anul 1620 a avut loc un cutremur puternic, în decursul căruia toată bolta se fisurează, fără a se prăbuși; în anul 1738, din cauza unui cutremur, turnul se desprinde de restul edificiului, iar în anul 1852 s-a observat că zidurile exterioare s-au depărtat unul de altul, că bolțile s-au desprins de pereți și că exista pericolul desprinderii nervurilor de boltă.

Slăbirea elementelor a fost în același timp influențată de infiltrațiile apelor meteorice și de îmbătrânirea naturală a materialelor, ce a determinat o reducere progresivă a capacității lor, declanșând o acțiune de deteriorare în lanț. În arhive este totodată consemnat un incident tehnic din timpul execuției supraetajării navei laterale sudice, când s-a încercat mutarea acoperișului central al bisericii provocându-se pereților o serie de fisuri.

Diminuarea capacității portante a bolților s-a datorat incapacităţii pereţilor de a prelua împingerile generate de acestea. În anumite zone, bolțile au fost slăbite de supraîncărcarea provenită din acoperișul ce sprijinea pe ele. Astfel, reazemele bolților, respectiv partea superioară a pereților, s-au deplasat spre exteriorul clădirii cu valori cuprinse între 10 și 28 cm. Degradările bolților au constat în fisuri extinse, desprinderi ale nervurilor de piatră de bolţi, desprinderea bolților de pereţi, apariția fisurilor centrale longitudinale de cheie la calotele bolţilor navei principale, fisurarea la cheie a arcului de triumf, și degradări determinate de apele meteorice.

Peretele de pe latura de nord a bisericii are o înălțime ridicată, fiind drept urmare sensibil la încovoiere perpendiculară pe planul său. Puternic încărcat atât din gravitaţie cât şi din forţe seismice, peretele are tendinţa evidentă de flambaj, asociată cu o puternică deformare în lungul său, produsă de mișcările seismice ale turnului clopotniţă. Suplimentar, golurile înalte şi dese ale peretelui sporesc sensibilitatea acestuia. Tencuiala clădirii, atât la interior cât și la exterior, a fost de-a lungul timpului constant reparată, fisurile și crăpăturile nefiind întodeauna vizibile. La igienizarea podului clădirii, și implicit a părții superioare a pereților, s-au putut constata numeroase crăpături și fisuri, toate intersecțiile de pereți fiind desprinse la distanțe de câțiva centimetri.

Avarieri însemnate au fost observate și la nervurile din piatră aflate la intradosul bolților, din care acestea nu fac parte, ele de fapt doar sugerând o boltă gotică. Inițial nervurile erau autoportante prin efectul de arc. Datorită deplanării pereților și a cedării reazemelor, nervurile au rămas fie agățate în mod natural remanent de bolți, fie au fost agățate cu agrafe metalice ori sprijinite cu un eșafodaj din lemn.

Alți factori „congenitali” care au determinat avansarea degradării elementelor structurale sunt reprezentați de zidăria eterogenă cu grade diferite de deformabilitate și de fundațiile necorespunzător realizate. Investigațiile geotehnice au dezvăluit faptul că fundațiile au fost executate la cote diferite, din materiale diferite, adesea ele nefiind legate, conducând la cedarea lor neuniformă. Situația delicată a fundațiilor este accentuată de faptul că în zona imediat adiacentă bisericii a funcționat pentru un lung interval de timp un cimitir, iar până la aproximativ 1.90 metri adâncime de la suprafața terenului amenajat se găsește umplutură de pământ remaniat, moloz, cărămizi, piatră și oseminte. Tasarea terenului din jurul bisericii a fost accentuată și de existența unei parcări publice care a funcționat câteva zeci de ani.

La momentul realizării investigațiilor asupra Catedralei Evanghelice nu s-a interceptat nivelul apei subterane, însă pereții bisericii prezentau o umiditate permanentă până la aproximativ 2 metri peste nivelul solului. Până la introducerea în anul 2007 a unui nou sistem eficient de canalizare, apele pluviale stagnau în zona de fundare a bisericii, favorizând infiltrațiile și apariția tasărilor diferențiate. Deși în esență introducerea noului sistem de canalizare a reprezentat o măsură pozitivă, variația condițiilor de umiditate ale solului au determinat de fapt modificarea neuniformă a caracteristicilor sale geotehnice, inducând efecte nefavorabile structurii. Tot la nivelul solului s-a constatat slăbirea puternică a trotuarelor ce împrejmuiau biserica. Infiltrațiile de apă, alături de ciclurile îngheț-dezgheț au avut efecte nefavorabile și la nivelul trotuarului perimetral bisericii, acesta dobândind un caracter extrem de friabil.

Șarpanta din lemn prezenta la momentul inițierii lucrărilor multiple și însemnate degradări determinate de cauze biologice, fungice, mecanice sau cedări de reazeme. În urma unui studiu dendrologic șarpanta bisericii Evanghelice din Sibiu a fost catalogată drept cea mai veche structură de acest tip existentă în România. Este puțin probabil ca șarpanta originală să fi fost executată unitar, existând trei tipuri de subunități bine conturate, și anume porțiuni cu caracter romanic, gotic și eclectic.

În timp, unele zone puternic deteriorate (extremitățile grinzilor și a căpriorilor) au fost remediate provizoriu, însă au rezultat transferuri de sarcini și pierderi ale stabilității și capacității anumitor elemente. În nava centrală, bolțile au fost suspendate cu tiranți de câteva ferme adăugate ulterior special pentru aceasta. Datorită deteriorării capetelor fermelor, majoritatea corzilor rezemau direct pe bolți transmițându-le încărcarea din acoperiș și din zăpadă, pentru care acestea nu au fost concepute. În același timp, învelitoarea cu țigle colorate a acoperișului era puternic afectată, prezentând deteriorări atribuite acțiunilor de îngheț-dezgheț.

Considerând toate degradările existente, intervenția de punere în siguranță și restaurare a Catedralei Evanghelice din Sibiu era evident imperativă. La demararea lucrărilor, bolțile și șarpanta clădirii se aflau într-o stare extrem de precară, iar elemente ale nervurilor decorative de piatră din nava centrală erau susținute de un eșafodaj complex din lemn (vezi Figura 8). Cu toate acestea, constrângerile bugetare nu au permis o abordare simultană a tuturor deficiențelor constatate. Drept urmare, s-a stabilit restaurarea și consolidarea edificiului în mod etapizat, pornind de la punerea în siguranță și stabilizarea bolților și a nervurilor decorative de la intradosul lor, alături de restaurarea șarpantei. Ulterior rezolvării zonei superioare a edificiului, a fost stabilită consolidarea pereților și a fundațiilor.

Dată fiind complexitatea proiectului și angajamentul parohiei de a realiza o lucrare de înaltă calitate, s-a stabilit etapizarea lucrărilor astfel încât condițiile bugetare disponibile să poată fi întrunite. Lucrarea de restaurare a Bisericii Evanghelice a fost așadar împărțită în trei etape principale.

Prima etapă a presupus lucrări de ameliorare structurală ce au avut drept scop eliminarea cauzelor și repararea degradărilor întâlnite la partea superioară a imobilului. Măsurile structurale antiseismice se îmbină cu măsuri de intervenție de urgență ale degradărilor neseismice pentru readucerea edificiului monument într-o stare de siguranță. Lucrările s-au concentrat asupra părții superioare a construcției, prin consolidarea bolților și a coronamentului pereților, (centuri și cămășuieli la partea superioară a zidurilor) și reparații și consolidări ale șarpantei și învelitorii. Soluțiile adoptate în cadrul primei faze a consolidării au avut în vedere nu doar conservarea materialului construit inițial, cât și adoptarea pe cât posibil a unor tehnici tradiționale de execuție, cât mai apropiate de cele originale, în special la șarpantă. Multitudinea elementelor diferite, alături de gradul lor ridicat de interdependență, face din prima fază a realizării consolidării cea mai complexă etapă a întregii lucrări.

A doua fază a reabilitării implică lucrări asupra celorlalte bolți (de la parter, mai puțin afectate), asupra structurii metalice interioare a turnului, reabilitarea șarpantei navei de nord, consolidări și reparații de urgență la pereți și consolidarea fundațiilor turnului scărilor adosat fațadei de sud. Cea mai inedită intervenție propusă pentru etapa a doua a reabilitării este reprezentată de consolidarea pereților grav avariați folosind armături verticale și orizontale introduse în foraje uscate realizate în grosimea zidăriei.

A treia etapă de intervenție are rolul de a îmbunătăți comportarea ansamblului structural la acțiunea seismică. Pentru aceasta, toți pereții de zidărie se vor arma cu tije metalice orizontale și verticale introduse în găuri forate uscat și umplute apoi cu mortar și se vor consolida fundațiile.

Pentru reabilitarea și stabilizarea bolților bisericii și pentru descărcarea pereților de sarcina orizontală provenită din împingerea bolților s-a ales un complex de tehnici de consolidare compus din tiranți montați în dreptul nașterilor bolților, refacerea corpului bolților prin tratamente cu lapte și mortar de var și introducerea de nervuri la extradosul bolților alături de centuri și cămășuieli din beton armat la partea superioară a pereților. În acelați timp, s-au prevăzut tiranți orizontali dispuși în „X”, injectarea și coaserea tuturor fisurilor, repararea nervurilor din piatră și ridicarea șarpantei ce se sprijinea pe bolți.

Nervurile prevăzute pentru extradosul bolților au rolul de a suspenda arcele ornamentale din piatră de la interiorul bisericii și de a transmite încărcarea direct la pereții cămășuiți. Suspendarea arcelor se realizează prin intermediul unor tije metalice de 10mm diametru introduse în găuri forate și umplute cu rășini epoxidice. Peste bolțile în cruce s-au dispus nervuri din lemn lamelar încleiat badijonate cu fibre de carbon, iar peste bolțile stelate, datorită formei neregulate, s-au prevăzut nervuri din beton ușor cu armătură. În cazul bolților în cruce, nervurile au fost plasate pe muchiile trasate de arcele din piatră, iar pentru bolțile stelate s-a realizat un sistem ortogonal de nervuri noi urmând cele două direcții principale ale clădirii. La momentul expertizării structurii, pereții lucrau individual unul față de altul, ei nefiind legați la partea lor superioară. Soluția adoptată pentru ameliorarea situației constatate a fost introducerea a două centuri din beton armat, una pe coronamentul pereților și una care urmărește conturul bolților, legate între ele prin cămășuiala aplicată pereților din zidărie.

În completare față de introducerea nervurilor și centurarea pereților de zidărie, la nivelul superior al edificiului s-a mai dispus montarea unor tiranți metalici în „X” ce au capetele ancorate în centura din beton armat. Ei au rolul de a asigura un efect de șaibă semirigidă, alături de o stare corespunzătoare de tensiuni interioare.

Restaurarea șarpantei s-a realizat prin completarea elementelor lipsă aferente fermelor transversale, eliminarea surplusului de elemente nenecesare ce nu își mai aveau rostul structural și înlocuirea materialului lemnos în zonele degradate mecanic sau biologic. Dată fiind semnificația istorică a șarpantei, a fost imperativă menținerea caracteristicilor geometrice, mecanice și biologice ale elementelor asupra cărora s-a intervenit. Pentru realizarea îmbinărilor elementelor de lemn s-au utilizat tehnici tradiționale de execuție prin teșire și completare cu cuie și/sau pane de lemn de stejar. Propunerea de restaurare a indicat intervenția etapizată asupra șarpantei, în concordanță cu desfășurarea lucrărilor asupra întregii structuri. În perspectivă este prefigurată continuarea lucrărilor asupra edificiului monument, prin introducerea de măsuri menite să amelioreze comportarea structurii la acțiuni seimice, fără a se intenționa însă alinierea ei la normele curente de proiectare structurală.

Pentru consolidarea pereților s-a stabilit drept optimă introducerea în ziduri a unor tiranți metalici în foraje verticale și orizontale umplute cu mortar, executate în ziduri. Barele de oțel sunt menite să sporească abilitatea pereților de preluare a forțelor tăietoare, și să îmbunătățească răspunsul lor la încovoiere. Totodată, prin introducerea acestor bare se îmbunătățește transferul de sarcini între șaiba semirigidă de la nivelul superior al edificiului, către fundațiile imobilului. Pe lângă măsurile de consolidare cu bare metalice, pentru consolidarea pereților din transeptul de nord mai este prevăzută aplicarea pe ambele fețe a unei tencuieli armate cu geogrile.

La nivelul fundațiilor, lucrările de consolidare trebuie să se alinieze ca abordare cu lucrările prevăzute pentru restul edificiului, și anume să amelioreze rezistența și stabilitatea structurală, concomitent cu respectarea principiului de minimă intruziune. Fundarea contraforților este realizată în stratul de umplutură, la o cotă superioară nivelului de fundare general. Astfel, pentru consolidarea fundațiilor contraforților s-a propus subzidirea pe ploturi alternative a acestora, astfel încât cota tălpii lor să coboare la nivelul cotei celorlalți pereți. Suplimentar a fost propusă introducerea unei centuri perimetrale continue la nivelul fundațiilor. Lucrări ulterioare de consolidare mai sunt prevăzute pentru reabilitarea colțurilor imobilului, ce suferă de efectele nefaste ale tasării diferențiate.

Până la momentul redactării prezentului articol, reabilitarea bisericii Evanghelice din Sibiu a fost finalizată la nivelul etapei I de consolidare. A doua etapă se află în faza de obținere a finanțării pentru execuție, iar etapa a treia se va realiza în perspectivă. Lucrările implementate până în prezent s-au concentrat asupra zonei superioare a imobilului, prin punerea în siguranță a bolților din zidărie și a arcelor ornamentale din piatră de la intradosul lor, prin asigurarea stabilității părții de sus a zidurilor bisericii, și prin recondiționarea șarpantei și a învelitorii. Intervențiile executate în prima fază a consolidării au fost de maximă și imediată necesitate, fără de care stabilitatea întregului ansamblu ar fi fost pusă în joc. Lucrările realizate până acum nu reprezintă însă o consolidare propiu-zisă sau o aducere a structurii la standardele curente de proiectare, ci mai degrabă o intervenție de urgență pentru asigurarea stabilității structurale. Sporirea capacității de răspuns seismic va fi obținută o dată cu implementarea următoarelor faze de execuție ce presupun lucrări asupra întregului ansamblu al clădirii.

Cea mai semnificativă intervenție executată în prima fază a fost stabilizarea bolților și reparațiile șarpantei, folosindu-se metode tradiționale. Realizarea nervurilor de la extradosul bolților a fost inițial considerată imposibil de implementat, fiind pentru prima dată când în România a fost propusă o astfel de variantă de consolidare. Echipa de proiectare a ales ca nervurile puse în operă să fie din lemn lamelar încleiat, variantă considerabil mai ușoară față de opțiunea clasică a utilizării betonului armat sau a oțelului.

Nervurile lamelare au fost realizate exclusiv manual, la fața locului, în podul bisericii, unde fiecare lamelă a fost curbată la rece. Soluția nu a putut fi aplicată și peste bolțile stelate datorită complexității tiparului curburilor, fiind adoptate nervuri dese din beton armat ușor. Noile nervuri introduse urmăresc conturul arcelor decorative din piatră aflate la intradosul bolților, ce erau în prealabil în prag de colaps. Blocurile din piatră ce alcătuiesc vechile nervuri sunt fixate de noile arce prin tije din oțel de 10mm grosime, introduse în foraje executate în acestea și umplute apoi cu rășini epoxidice.

Deteriorările suferite de bolțile bisericii s-au datorat în mare parte concepției defectuoase a pereților portanți, care prezentau înaintea lucrărilor puternice deplanări de la verticală, la partea lor superioară ajungând și până la 28 de centimetri. Înclinările pereților au fost consemnate istoric în arhivele clădirii, mai existând tentative anterioare de remediere a lor, fără a fi însă ameliorată cauza apariției degradărilor. Astfel, la partea de sus a zidurilor au fost executate centuri din beton armat, cu secțiuni la partea superioară de 40 x 15 cm, iar la partea inferioară, adosată nașterilor bolților, de secțiune 30x15cm. Cămășuiala aplicată zidurilor are grosime de circa 13cm, unind cele două centuri.

La reabilitarea șarpantei s-a intervenit pe cât posibil folosindu-se exclusiv tehnici tradiționale de execuție. Șarpanta existentă este realizată utilizând lemn de esență moale, molid, brad și, pentru elementele de prindere, gorun. Au fost completate elementele lipsă aferente fermelor transversale, au fost eliminate elementele improvizate pentru reparații și a fost înlocuit materialul lemnos acolo unde acesta era puternic degradat. Îmbinările au fost executate folosind cuie sau pane din lemn de stejar. S-a avut în vedere menținerea caracteristicilor geometrice, mecanice și biologice ale elementelor asupra cărora s-a intervenit.

Reabilitarea învelitorii a fost realizată urmând indicațiile domnului Prof. Dr. Arh. Liviu Gligor, înlocuindu-se aproximativ 100 000 de țigle. Pentru aceasta s-au folosit constatările dobândite de pe urma unui model 1:1 realizat pentru alegerea cromaticii. Poziția fiecărei piese a fost prestabilită pentru a se îndeplini jocul de culori ce conferă o identitate aparte edificiului sibian.

Proiectul de restaurare a Catedralei Evanghelice C.A. din Sibiu reprezintă un exemplu de succes al bunelor practici în materia reabilitării monumentelor istorice. Acesta nu ar fi fost posibil fără strânsa colaborare, pe de-o parte, a tuturor specialităților implicate, iar pe de altă parte a specialiștilor din domeniu cu reprezentanții clerului. Considerăm că prin păstrarea șarpantei la poziția inițială, a frontoanelor și a materialului structural original, s-a asigurat conservarea elementelor și a practicilor de construcție tradiționale, implementându-se intervenții minimale ce utilizează resursele limitate disponibile. Decizia beneficiarilor de a demara lucrările într-o manieră etapizată, în pofida dificultăților financiare, dovedește aplecare deosebită a parohiei către conservarea patrimoniului construit, înlesnind implementarea soluțiilor de restaurare. În același timp, se confirmă încă o dată faptul că executarea sporadică, doar în momente de maximă necesitate a lucrărilor de conservare nu reprezintă o soluție tehnico-economică avantajoasă, ocrotirea monumentelor istorice constituind în fapt un proces continuu realizat prin grija și dăruirea beneficiarului, a administrației publice și a întregii comunități civice locale.