Prin articolul de față se realizează parcursul consolidării Palatului Patriarhiei, monument istoric de o deosebită însemnătate națională. Palatul a servit vreme de aproape 100 de ani drept sediu al instituției legislative a României. Consolidarea Palatului reprezintă un proiect de o dificultate sporită, dată fiind dimensiunea clădirii, abundeța detaliilor de arhitectură și situarea acesteia pe un teren înclinat, nepotrivit pentru un astfel de imobil. Sporirea capacității seismice s-a realizat prin introducerea unui sistem de nuclee rigide din beton armat, conectate prin intermediul unor șaibe rigide orizontale, iar contracararea efectelor terenului dificil de fundare s-a efectuat prin introducerea unui „zid exterior de sprijin” realizat din piloți conectați printr-o grindă masivă. A treia soluție implementată a presupus montarea de tiranți orizontali și verticali prin pereții clădirii, aceștia fiind introduși în cele mai lungi foraje realizate vreodată prin pereți în România.

Palatul monumental situat în zona cunoscută drept „Dealul Mitropoliei” din București trece în prezent printr-un amplu proces de consolidare și reabilitare, menit să îi ofere capacitatea de a dăinui în viitor cu aceeași eleganță și grandoare ca și până acum.

În cele ce urmează vom trece în revistă lucrările de reabilitare a Palatului Patriarhiei, dorind în același timp să evidențiem atributele unui exemplu de bună practică în domeniul consolidării imobilelor administrative de mare anvergură.

Demersul de consolidare a fost motivat de lipsa unei astfel de intervenții generale și unitare asupra structurii de rezistență a Palatului până în prezent, precum și de recenta sa încadrare în clasa de risc seismic II. În egală măsură, prin reabilitarea Palatului Patriarhiei, se asigură continuitatea unui imobil de marcă, ce a fost martor al unora dintre cele mai notabile evenimente care au definit societatea românească.

Considerăm de o deosebită importanță asigurarea continuității punctelor de reper construite. Astfel de clădiri au dobândit în timp valoare de simbol, conturând atât caracterul urban al orașului, cât și identitatea și statutul instituțiilor pe care acestea le găzduiesc. Ne propunem totodată să conștientizăm organismele administrative relevante cu privire la importanța consolidării imobilelor de mare anvergură, aflate în folosul instituțiilor centrale. Conservarea și prezervarea respectivelor imobile este vitală pentru menținerea noțiunii de stabilitate instituțională, marile clădiri ocupând locuri pregnante atât în spațiul urban cât și în mentalul colectiv al societății.

Echipa de ingineri care a alcătuit proiectul de consolidare și reabilitare al Palatului Patriarhiei se bucură de o vastă experiență în domeniul consolidărilor structurale. Proiectele notabile îndeplinite până în prezent numără Palatul de Justiție din București, Palatul Victoria, Grand Hotel du Boulevard, Facultatea de Drept din București, spitalul C.F. Witting, Biserica Evanghelică din Sibiu, librăria Cărturești-Carusel iar în curs de realizare se află proiectul de consolidare al Sălii Palatului. Un alt proiect remarcabil este sediul Uniunii Arhitecților din România, pentru care s-a menținut și asigurat fațada cu valoare istorică, în interiorul ei integrându-se o nouă structură 2S+P+8E. Imobilele amintite sunt monumente istorice de importanță națională sau locală, prezervarea lor fiind de maximă însemnătate.

Dată fiind vasta experiență a proiectanților în lucrul cu monumente istorice, soluțiile stabilite pentru reabilitarea Palatului de pe Dealul Mitropoliei corespund cel mai bine intereselor tuturor părților implicate în proiect. S-a putut îndeplini astfel aducerea imobilului într-o stare de conformitate cu prevederile curente de siguranță seismică, și în egală măsură s-a realizat conservarea detaliilor relevante de arhitectură, ce conturează identitatea deosebită a Palatului.

Palatul ce găzduiește în prezent sediul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române a fost ridicat la începutul secolului XX, urmând planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu. Proiectul acestuia, intitulat „România”, a câștigat concursul internațional pentru anteproiectul Clădirii Camerei Deputaților și a Senatului, organizat în anul 1890.

Amplasamentul stabilit la sfârșitul secolului XIX pentru viitorul Palat al Camerei era un loc marcat de istorie, care a găzduit de-a lungul ultimelor secole nucleul conducerii administrative și spirituale a țării. Zona ce poartă acum numele „Dealul Patriarhiei” a fost confirmată drept centru al puterii în anul 1656, când domnitorul Constantin Șerban „Cârnul” dispune ridicarea unei așezări religioase ce devine 5 ani mai târziu sediul Mitropoliei. Până spre mijlocul secolului XIX în jurul catedralei Mitropolitane se dezvoltă un complex impresionant, fortificat, desfășurat pe o platformă de aproximativ 220×90 metri.

Complexul centrat în jurul Mitropoliei primește în timp, datorită stabilității instituției bisericești, importante atribuțiuni administrative. Astfel, dealul patriarhal găzduiește numeroase înscăunări domnești și semnări de tratate supervizate de biserică, iar Divanul Domnesc, organul legislativ al vremurilor, își găsește treptat aici sediul. Obiceiul vremii spunea că mitropolitul era mai marele boierilor, singurii cetățeni cu drept de vot, dar în același timp, conform tradiției, acesta nu putea părăsi Dealul Mitropoliei. Așezarea Divanului Domnesc (devenit apoi Adunare Obștească și în cele din urmă Cameră a Deputaților) pe Dealul Mitropoliei a fost drept urmare firească pentru orânduirea țării din vremurile respective.

În timpul secolului XIX ansamblul de pe Dealul Mitropoliei este martor al unor evenimente de mare însemnătate ce au definit națiunea română, pornind de la întocmirea Regulamentelor Organice (ce preced Constituția din 1866), vegherea evenimentelor din 1848, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domn al Țării Românești și înscăunarea lui în anul 1859.

Noua conducere a Principatelor Unite, urmată apoi de conducerea reprezentată de Carol de Hohenzollern, a dezbătut îndelung necesitatea ridicării unui nou sediu al legislativului. Dezbaterile s-au materializat prin inițiativa din anul 1890 a președintelui Camerei Deputaților G. Gr. Cantacuzino de a organiza un concurs pentru anteproiectul Clădirii Camerei Deputaților și a Senatului. Pentru jurizarea concursului au fost invitate personalități de marcă ale vremii, printre care  arh. Edmond de Joly (arhitectul Camerei Deputaților a Republicii Franceze), și Paul Wallot (autorul sediului Reichstag-ului din Berlin).

Concursul a fost cu adevărat internațional, doar 5 din 37 de proiecte depuse fiind originare din România. Juriul a desemnat în anul 1891 proiectul intitulat „România” al lui Dimitrie Maimarolu drept câștigătorul concursului. Printre motivele care au stat la baza hotărârii juriului au fost luminozitatea deosebită a aulei de ședințe, și galeria circulară sălii ce permite accesul facil în aceasta. Rațiuni financiare au amânat însă începerea lucrărilor, ea tergiversând vreme de 15 ani, până în 1906. Dimitrie Maimarolu a semnat și alte edificii notabile ale perioadei, precum Cercul Militar Central din București și biserica Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele.

Execuția lucrărilor a început abia în anul 1906, construcția Palatului fiind prevăzută în patru etape. Desfășurarea evenimentelor Primului Război Mondial a curmat însă finalizarea edificiului, fiind realizate doar primele trei etape, în anii 1906-1908 (etapa I), 1911-1913 (etapa a II-a) și 1914-1916 (etapa a III-a). În același timp, amploarea proiectului a fost redusă, micșorându-se înălțimea aulei centrale, și renunțându-se la simetria clădirii. Totodată, a mai avut de suferit și circulația perimetrală continuă, ce nu se mai poate realiza acum. Cu toate acestea, Palatul Adunării Deputaților a fost printre cele mai însemnate construcții ale vremii, rămânând până astăzi unul dintre marile edificii ale Capitalei, cu o suprafață desfășurată de aproximativ 16250mp.

Un detaliu interesant al proiectului întocmit de Dimitrie Maimarolu era faptul că Sala Pașilor Pierduți (denumită în prezent Europa Cristiana), situată între intrarea principală a clădirii și aula centrală, trebuia să încorporeze și să conserve pe cât posibil sala de ședințe existentă la momentul respectiv, locul unde se întruneau deputații vremii. La demararea lucrărilor de consolidare acest fapt a fost confirmat, fiind găsite părți din fundațiile vechii săli sub pardoseala sălii Europa Cristiana.

În anul 1906 proiectul viitorului Palat este examinat de către Consiliul Tehnic Superior, codus de ing. Anghel Saligny. În urma examinării proiectului, Consiliul recomandă următoarele:

–  Determinarea „adâncimii și lărgimii” fundațiilor în baza unor sondaje;

–  Realizarea „fundațiunilor cu scări”;

–  Uniformizarea presiunilor pe sol prin dimensionarea corespunzătoare a fundațiilor, pentru evitarea apariției tasărilor diferențiate;

–  Executarea planșeelor din beton armat;

–  Construirea scărilor din „materie nearzătoare”;

Execuția primului tronson al Palatului a început în același an, sub grija antreprizei românești a ing. E. Grant și a ing. G. Perlasca.

O întâmplare inedită l-a adus asupra proiectului pe tânărul și talentatul inginer Gogu Constantinescu. Prin rapiditatea reacției sale, el a reușit să pună în siguranță un perete de zidărie proaspăt ridicat ce amenința să se prăbușească peste sala în care se desfășurau dezbateri parlamentare. Inginerul G. Constantinescu a stabilit de urgență realizarea unei centuri din beton armat peste zidul ridicat, reușind astfel să asigure construcția. Chiar și așa, incidentul menționat și-a lăsat amprenta asupra construcției, sala de ședințe căpătând în final o formă ușor ovoidală. În urma evenimentului, inginerului Gogu Constantinescu i-a fost încredințată realizarea proiectului de structură a Palatului Adunării Deputaților, acesta garantând că lucrarea va fi realizată la cele mai înalte standarde.

Este de notat faptul ca ing. Constantinescu a fost, alături de ing. Anghel Saligny, unul dintre pionierii utilizării betonului armat în România. În scurta sa carieră din țară, el a reușit sa își lase amprenta asupra tehnicilor de proiectare, demonstrând capacitatea și versatilitatea noului material. O întâmplare interesantă a avut loc la finalul lucrărilor de construcție a Palatului. Neîncrezători în noul material și în abilitățile tânărului inginer, mulți oficiali au fost reticenți în a lua în primire noul sediu al Adunării Legislative. Drept urmare, ing. G. Constantinescu a hotărât încărcarea tuturor planșeelor cu saci cu nisip, depășind cu mult orice încărcare rezonabilă gravitațională ce ar fi putut apărea în timpul utilizării. Planșeele au trecut testul, iar Palatul a fost recepționat de îndată. Mărturie a calității lucrărilor lui G. Constantinescu sunt numeroasele clădiri la care acesta a lucrat, clădiri ce dăinuie în continuare, printre care se numără și sediul Primăriei București (vis a vis de parcul Cișmigiu), Arenele Romane, și primul pod din beton armat cu grinzi drepte, aflat în parcul Carol.

Ridicarea Palatului a avut loc în trei etape. Prima etapă, începută în 1906, a presupus clădirea sălii de ședințe și a sălii „Pașilor pierduți”, cele două spații centrale ale edificiului au fost recepționate în anul 1909. A două etapă a realizării clădirii a avut loc între anii 1911 și 1913. Inițial ea presupunea realizarea aripii în latura dreaptă a construcției, însă pentru a evita dărâmarea unor așezăminte de cult s-a stabilit construcția noului tronson pe partea stângă a clădirii deja existente. În timpul lucrărilor s-a constatat calitatea scăzută a terenului de fundare, drept pentru care s-a impus realizarea unor fundații mai adânci, mărind costurile și durata execuției. A treia etapă de execuție s-a desfășurat între anii 1914 și 1916 și a presupus construcția aripii drepte a palatului. Realizarea ei a fost îngreunată de creșterea prețurilor materialelor de construcții și de situația politică a țării, influențată de evenimentele externe ale vremurilor.

Palatul de pe Dealul Mitropoliei a adăpostit între anii 1908 și 1996 instituțiile legislative ale României, în diversele lor forme, perioadă în care a suferit un număr de intervenții locale, modificări sau adăugiri structurale. În urma cutremurului din Noiembrie 1940 cupola clădirii a suferit avarii considerabile, intervenindu-se pentru repararea acesteia. Intervenții suplimentare de consolidare s-au desfășurat și după cutremurul din Martie 1977, când au fost consolidate planșee și o parte din pereți. Tot atunci a fost întărită structura podului prin consolidarea grinzilor cu zăbrele din beton armat. Acestea au fost montate la începutul anilor ’60, alături de suportul învelitoarei, realizat dintr-o placă cu grosimea de 10cm de beton armat. Placa de acoperiș formează talpa superioară a grinzilor cu zăbrele din beton armat, creând un element continuu peste toate corpurile clădirii. S-a creat astfel un ansamblu de acoperiș compus, indeformabil.

Anul 1996 marchează momentul în carea Palatul Legislativului este transferat în administrarea Bisercii Ortodoxe Române, el devenind Palatul Patriarhiei, prin a cărei grijă, în anul 2010, începe demersul consolidării prin înfăptuirea unei Expertize Tehnice de către S.C. Popp & Asociații S.R.L..

Clădirea monumentală a Palatului Patriarhiei a fost ridicată la începutul secolului XX folosind o concepție de proiectare și alcătuire inovatoare care preconiza  gândirea generațiilor următoare de ingineri și arhitecți.

Asupra structurii de rezistență a clădirii au lucrat nume de marcă a ingineriei românești, precum Gogu Constantinescu, Elie Radu și Anghel Saligny, ingineri ce au conturat dezvoltarea ulterioară a practicilor de proiectare. Se poate afirma că viziunea lor a facilitat buna comportare a clădirii în timpul evenimentelor seismice viitoare, în ciuda amplorii ridicate a construcției, neregularității sale și a terenului dificil și neuniform de fundare. În egală măsură, nu toate recomandările celor menționați mai devreme au fost puse în practică. Spre exemplu, în locul planșeelor din beton armat sugerate de ing. Anghel Saligny, au fost puse în operă planșee formate din profile metalice și elemente din beton sau zidărie, soluție inferioară celei propuse.

Structura palatului este alcătuită din pereți masivi din zidărie, și planșee formate din profile metalice, cu corpuri de umplutură din zidărie sau beton nearmat. Zona aulei este închisă la partea superioară cu un inel și console din beton armat ce acționează ca o centură, pe care reazemă cupola metalică a acoperișului, și rețeaua de grinzi a luminatorului sălii.

O caracteristică inedită a conformării elementelor sălii de ședințe este ilustrată de modul în care sunt susținute arcele mari ale sălii. Din cauza deschiderii generoase a acestora și a dublei lor curburi, ele ar fi trebuit să suporte eforturi mult prea ridicate. Într-un mod inovator însă, ing. G. Constantinescu a stabilit ca ele să fie arce doar în apareță. În fapt, elementele cu formă de arc sunt suspendate de punctul lor central de inelul perimetral din beton armat, situat în podul aulei.

Dimensionarea elementelor structurale s-a realizat gravitațional, însă, dată fiind importanța clădirii, multe elemente au fost supradimensionate față de gabaritul curent folosit în perioada respectivă. Au rezultat pereți din zidărie groși de 1m, cu mult peste dimensiunile întâlnite atunci. Cu toate acestea, singurele acțiuni cunoscute în epocă erau cele gravitaționale, drept urmare dimensionarea elementelor s-a realizat fără a se ține cont de încărcările orizontale. Alte acțiuni analizate au fost cele datorate tasărilor diferențiate, pentru care s-au luat măsuri de evitare precum „uniformizarea presiunilor” și „adâncirea fundațiilor”, dar și aceste măsuri, deși binevenite, erau realizate empiric.

Palatul Patriarhiei poate fi încadrat într-un perimetru de aproximativ 72x75m, având o înălțime maximă supraterană la vârful cupolei de circa 47m, începând cu nivelul de bază al dealului pe care este situată clădirea. Conformarea Palatului este complet neregulată, atât în plan cât și în elevație, determinând diferențe semnificative de rigiditate ce pot declanșa torsiuni în eventualitatea unui seism. În plan, palatul este compus din mai multe dreptunghiuri, delimitate între ele prin rosturi de tasare, care încadrează zona centrală circulară a aulei. Dreptunghiurile sunt la rândul lor diferite între ele, în funcție de destinația fiecăruia. Spre exemplu, latura de est are un număr mai ridicat de pereți decât zona de nord, unde se află Sala Pașilor Pierduți. În plus, zona centrală a aulei nu este încadrată continuu perimetral, sectorul de Sud-Vest al clădirii nefiind niciodată realizat. Tronsoanele palatului nu sunt izolate între ele, fapt ce sporește comportarea seismică deficitară a clădirii. Rosturile ce delimitau tronsoanele au apărut datorită secvențierii construcției, pereții din zidărie nefiind țesuți între ei. Cu toate acestea, pe parcursul existenței edificiului, delimitarea dintre corpuri a fost estompată în cadrul diverselor etape de intervenție.

Referitor la neregularitatea în elevație, aceasta este determinată de existența terasată a nivelurilor clădirii. Astfel, tronsonul clădirii situat pe latura de Nord, în dreptul accesului principal, are regim de înălțime P+1+M, pe când restul imobilului are regim 2S+P+1+M (parțial 3S+P+1+M). Nivelurile de subsol în fapt nu sunt situate subteran, clădirea aflându-se pe un teren înclinat, cu declivitate foarte mare, de aproximativ 13m.

Pereții Palatului Patriarhiei prezintă fisuri, vizibile în special în zonele de îmbinare între tronsoanele clădirii, la nivelurile superioare. Fisurile au fost datorate în parte seismelor din 1940 și 1977, și tasărilor diferențiate determinate de terenul dificil de fundare. Fisurile erau îndeosebi evidente către nivelurile superioare, datorită amplificării deplasărilor. Principala cauză a degradărilor pereților dintre tronsonul de Nord al clădirii și restul imobilului, este mișcarea masivului de pământ, înalt de aproximativ 12-13m, pe care se află clădirea.

La începerea lucrărilor de consolidare au putut fi identificate degradări ale structurii de rezistență ce necesită remediere:

–  Tendința de separare a tronsonului de Nord prin apariția unor linii de desprindere, ca urmare a diferenței mari de nivel între partea de vârf și poalele dealului;

–  Rigiditatea mare a acoperișului de deasupra intrării principale a determinat desprinderea de pe reazeme a grinzilor cu zăbrele din pod;

–  Tronsonul de pe latura sudică prezenta o fisură generală din parter până spre pod;

–  Fisurări ale peretelui lateral prezidiului aparute în urma cutremurului din Martie 1977;

–  Fisurări interioare ale tronsonului sudic, în pereți și la intersecția pereților cu plafonul;

–  În zona de Nord-Vest există fisuri înclinate din acțiune seismică și tasare a colțului;

Asupra unora dintre aceste fisuri s-a intervenit în trecut, intervențiile au corectat însă doar superficial degradările, fără a remedia substratul lor, drept pentru care fisurile în cauză au reapărut după scurt timp.

Asupra clădirii s-a intervenit atât după cutremurul din 1940, cât și în urma cutremurului din 1977. Despre lucrările desfășurate în anii ‘40 nu se cunosc foarte multe detalii, intervențiile de atunci concentrându-se probabil în zona cupolei aulei centrale, grav avariată. Comportarea clădirii la seismul din 1977 a fost în general favorabilă, nefiind necesare intervenții majore. Intervențiile de după 1977 au presupus consolidarea grinzilor cu zăbrele din beton armat din podul clădirii. Alte intervenții s-au materializat prin consolidarea unor planșee și a unor pereți din zidărie, prin torcretare și armare.

În afara lucrărilor menite să remedieze efectele seismelor, clădirea a mai suferit de-a lungul timpului o multitudine de intervenții locale. Ele au avut rolul de a adapta conformarea anumitor zone diverselor funcțiuni necesare. Astfel, au fost îndepărtate porțiuni din unele planșee pentru realizarea unor noi goluri de scară și a fost modificată partajarea unor spații prin introducerea sau scoaterea pereților din zidărie. Intervențiile asupra pereților nu au avut de regulă continuitate pe verticală, pereții noi introduși fiind susținuți de grinzi metalice. O altă adăugire a presupus introducerea unui garaj acoperit pentru 5 autoturisme în curtea interioară din Sud-Estul clădirii.

Din punct de vedere arhitectural, clădirea ce găzduiește astăzi Palatul Patriarhiei prezintă o multitudine de detalii stilistice, caracteristice edificiilor monumentale realizate în epocă.

Referitor la funcționalitatea clădirii, aceasta este concepută în jurul „sălii de ședințe”. Ea este de formă circulară în plan, având diametrul interior de circa 20m și înălțimea interioară, până la luminatorul vitrat, de aproximativ 16m. Pe verticală, aula mare are două nivele de logii,  destinate inițial auditoriului dornic să participe la ședințele de lucru ale Camerei Deputaților, și oaspeților de onoare. Aula este împrejmuită la fiecare nivel de un coridor circular bogat în ornamentații, ce permite accesul către logii și către sală. Aula Magna impresionează în mod deosebit prin sistemul ingenios de iluminare realizat printr-un luminator vitrat de dimensiuni generoase. La partea superioară, corpul central al Palatului Patriarhiei se închide cu un pod realizat din grinzi cu zăbrele metalice ce reazemă pe contur, iar central este prevăzut un inel de compresiune. Lumina naturală inundă podul prin 14 suprafețe vitrate circulare verticale, ca mai apoi ea să fie direcționată către sala ședințelor printr-un vitraliu orizontal de mari dimensiuni.

O particularitate inedită a sălii de ședințe este reprezentată de modul de ventilare al acesteia. Dată fiind perioada în care a fost realizată clădirea, proiectanții edificiului nu au avut la dispoziție mijloace automatizate de climatizare. Cu toate acestea, arhitecții și inginerii care au proiectat clădirea au rezolovat problema ventilației pe cale naturală, introducând un sistem prin care aerul circulă în clădire folosindu-se de convecția curenților din sala mare.

Parte a lucrărilor de intervenție asupra Palatului Patriarhiei presupun montarea unui sistem automatizat la nivelul ferestrelor circulare verticale ce va putea obtura accesul luminii naturale în sală, creând un spațiu favorabil proiecțiilor de orice natură.

Accesul principal către aulă se face din Dealul Mitropoliei, prin fațada principală, intrarea fiind către sala „Europa Cristiana”, denumită inițial „Sala Pașilor Pierduți”. Spațiul monumental, impresionant, este localizat în latura de Nord a clădirii, are dimensiuni generoase, de 12x22m și înălțime totală  de circa 7.5m. La partea superioară se încheie  cu bolți joase realizate din grinzi cu zăbrele, printre care se află luminatoare vitrate similare cu cel din aula principală.

Laturile perimetrale aulei centrale găzduiesc diverse oficii și birouri. Tronsonul estic îndeosebi, găzduiește încăperi somptuoase, bogat ornate, unde se aflau birourile celor mai notabili reprezentanți ai statului.  Suprafețele încăperilor sunt ornate cu bronz sau foiță de aur, și în unele cazuri cu elemente sculptate sau pictate. S-a stabilit necesitatea conservării spațiilor respective, și concentrarea intervențiilor către alte zone ale imobilului.

Dată fiind somptuozitatea Palatului Patriarhiei, atât prin prezența sa exterioară, cât și prin grandoarea spațiilor interioare, este evident faptul că este necesară o soluție de consolidare minim invazivă, ce permite conservarea tuturor trăsăturilor ce conturează caracterul clădirii. Soluția de consolidare adoptată va trebui să asigure stabilitatea și rezistența clădirii la viitoare cutremure, să stopeze efectele tasărilor diferențiate, și în același timp să se îmbine cu actuala conformare a principalelor zone ale clădirii.

Chiar și așa, există zone în care nu s-a putut evita desfacerea ornamentelor. În acest caz, înaintea intervențiilor s-au prelevat mulaje, astfel încât ornamentele să fie refăcute ulterior finalizării lucrărilor.

O altă adiție ce trebuie integrată în Palatul Patriarhiei ca parte a proiectului de reabilitare este reprezentată de introducerea a două lifturi panoramice. Cele două lifturi vor fi amplasate în curțile de lumină, astfel încât ele să nu afecteze aspectul istoric monumental al Palatului.

Pentru a îndeplini cerințele de arhitectură și de rezistență structurală, echipa de proiectare a lucrărilor de consolidare a fost nevoită să identifice mijloace neinvazive de intervenție, ce sunt mascate în structura deja existentă a imobilului, fără a afecta stilul interior și exterior al monumentului de arhitectură.

Drept urmare, pentru sporirea siguranței Palatului Patriarhiei s-au stabilit următoarele aspecte asupra cărora este necesară intervenția:

–  Stoparea tendinței de deplasare a clădirii spre Sud, către baza dealului pe care este situată;

–  Rigidizarea laterală a întregului ansamblu, pentru sporirea capacității de preluare a încărcărilor seismice;

–  Aducerea centrului de rigiditate cât mai aproape de centru de masă al clădirii, pentru a evita apariția torsiunii;

–  Uniformizarea rigidității clădirii prin crearea șaibelor rigide orizontale;

–  Echilibrarea tronsoanelor de clădire din punct de vedere al rigidității și al posibilității de deplasare;

–  Sporirea ductilității pereților existenți de zidărie pentru a le îmbunătăți comportarea seismică;

–  Stoparea avansării și remedierea fisurilor din pereții imobilului, în special cele apărute în zona de legătură dintre corpul sudic și latura estică a clădirii;

Soluția de consolidare propusă poate fi împărțită în trei ramuri principale, și anume: intervențiile realizate către exteriorul clădirii, elementele noi din beton armat ce se îmbină cu structura existentă, și tiranții înglobați în pereții imobilului.

O importanță sporită este reprezentată de comportarea de ansamblu a imobilului în raport cu terenul pe care este situat. De-a lungul anilor, datorită profilului terasat al terenului, clădirea (cu precădere extrema ei sudică) a suferit o tendință de translatare către Sud, și anume către poalele Dealului Mitropoliei, ea constituind practic un zid de sprijin. Această tendință a determinat tronsonarea evidentă a imobilului, prin apariția unor fisuri între corpul nordic (din vârful dealului), înalt de 2 nivele, și cel sudic (de la baza dealului), înalt de 4 nivele. În același timp, fisuri pronunțate au apărut și între aripa sudică și restul Palatului.

Pentru stoparea tendinței de translatare a Palatului către Sud, echipa de proiectare a decis introducerea unui front de piloți și a unei centuri de sprijin menită să se împotrivească alunecării terenului. Acest „zid de sprijin” este format din piloți de 0.88m diametru ce coboară la adâncimea de 12m. La partea superioară piloții sunt solidarizați printr-o grindă masivă înaltă de 1 metru care susține lateral corpul sudic al clădirii. Totodată, grinda masivă reprezintă și fundația a doi pereți exteriori de consolidare. Dispunerea piloților a fost prevăzută alternativ, pe două rânduri, pentru a spori capacitatea sistemului de sprijin.

Zidul de sprijin este amplasat la exteriorul clădirii existente, acesta fiind doar adiacent structurii imobilului. Zidul înconjoară și înglobează capul sudic pe 3 laturi, blocând practic deplasările lui atât pe direcția Nord-Sud cât și pe direcția Est-Vest.

Principala metodă prin care s-a sporit capacitatea de preluare a încărcărilor seismice este reprezentată de ridicarea a 5 nuclee rigide din beton armat dispuse în jurul sălii de ședințe, și de introducerea unor noi pereți exteriori, ce sunt construiți în corpul sudic al Palatului, având rolul de a-l rigidiza. Pereții și nucleele din beton armat se nasc de la nivelul fundațiilor clădirii, în subsolul 2 sau 3, și urcă până la placa de peste al doilea etaj, adică placa de mansardă. Fundarea lor este realizată pe radiere pilotate, individuale pentru fiecare nucleu în parte. Diametrul minipiloților este de 0.4m, ei având, de asemenea, fișa la 12m sub nivelul solului.

Nucleele și pereții au fost denumiți, la începerea lucrărilor de consolidare, P1 – P8, poziționarea lor fiind notată pe diagrama de mai jos:

Amplasarea nucleelor nou construite a fost aleasă astfel încât acestea să nu afecteze detaliile arhitecturale semnificative ale imobilului. Drept urmare, nucleele au fost amplasate, în spații mai puțin accesibile precum spații tehnice, funcțiuni sanitare, sau de circulație verticală. Pereții nucleelor au în subsol grosimi de 60cm, din care 50 sunt înglobați în vechii pereți din zidărie, iar 10cm ies în exterior de la fața zidurilor originale. La etajele superioare, grosimea pereților scade, ajungând în unele cazuri la 40 sau 30cm.

O abordare diferită a fost necesară pentru conformarea pereților ce mărginesc coridorul dimprejurul aulei centrale, parte a nucleului P1. La fel ca nucleul, pereții respectivi se nasc din subsol și se încheie în placa de peste etajul 2. Aceștia însă nu au putut fi perfect aliniați în plan vertical, fiind necesară mascarea lor la nivelele superioare. Practic, pereții groși de 60cm sunt amplasați în subsolul 2 la fața pereților vechi, apoi în subsolul 1 peretele nou construit este înglobat pe jumătate (30cm) în zidăria veche, ca ulterior, la parter și peste acesta, pereții să fie cu totul înglobați (60cm) în zidărie. Trecerea între pereți este realizată prin grinzi de transfer de mare capacitate, de secțiune 90x120cm.

Poziționarea și dimensionare pereților nucleelor a fost realizată astfel încăt ele să echilibreze rigiditatea clădirii, remarcându-se faptul că nucleele sunt dispuse în special în zonele adiacente aulei. Zona corpului estic, mai regulată și mai bogată în pereți, nu a necesitat o suplimentare considerabilă a rigidității. Totodată, aripa de est a fost ferită de lucrări îndeosebi prin avizul experților Ministerului Culturii, care a limitat posibilitatea de intervenție asupra ei, pentru protejarea elementelor decorative arhitecturale de o înaltă semnificație.

Individual însă, nucleele de beton armat nu sunt suficiente pentru îmbunătățirea comportării seismice a imobilului. Dată fiind dimensiunea în plan a Palatului și distanța relativ mare a noilor nuclee între ele, este necesară legarea acestora și solidarizarea lor cu ansamblul clădirii. Prin aceasta, eforturile generate în cazul unui seism în întregul imobil vor fi redistribuite către noile nuclee din beton armat, imobilul fiind forțat să lucreze ca un tot unitar.

Practic, era necesară realizarea unor șaibe rigide orizontale peste parter, etajul 1 și etajul 2, care, conform propunerii proiectului de consolidare, urmau să ia forma unor plăci groase din beton armat.

În cazul plăcilor de peste parter și etajul 2 (Figura 19.a și Figura 19.c), acestea se vor limita la zona circulară dimprejurul aulei. Peste parter, placa nouă prezintă extensii simetrice pe direcția Est-Vest, extensii ce nu se mai regăsesc în cazul plăcii de peste etajul al doilea. Pentru șaiba rigidă de peste etajul întâi (Figura 19.b), s-a propus inițial adoptarea soluției unei plăci generale, ce s-ar fi întins peste întregul nivel. Plăcile din beton armat sunt menite să realizează redistribuirea eforturilor generate de încărcările laterale, către noile nuclee ridicate din beton armat.

O altă soluție de consolidare aplicată este reprezentată de introducerea unor tiranți în structura de zidărie existentă. Aceștia vor fi dispuși pe ambele direcții orizontale și pe verticală. Prin introducerea lor se va îmbunătăți ductilitatea pereților de zidărie, ce este în mod normal caracterizată de cedări fragile, nefavorabile în cazul unui seism. Tiranții sunt realizați din bare de oțel PC52 de diametru 32mm, ce traversează clădirea, fiind introduși în foraje executate prin pereții imobilului. În același timp, barele din oțel au rolul de a lega tronsoanele clădirii între ele, stopând tendința  lor de a se deplasa și a se depărta unele de altele.

În afara soluțiilor de consolidare principale stabilite de echipa de proiectare, s-a mai hotărât coaserea unor regiuni de zidărie puternic afectate de tasările diferețiate. Coaserea se va pune în operă  în special în zonele adiacente corpului sudic al clădirii, zone puternic afectate de tasări diferențiate și de tendința zonei respective de a aluneca către baza dealului. Soluția coaserii zidăriei se va realiza doar după ce se va executa zidul de sprijin exterior, menit să stopeze translatarea suplimentară a corpului către Sud. În același timp, coaseri adiționale se vor mai executa în zona ce delimitează tronsonul nordic (înalt de 2 nivele) de restul clădirii, construită pe panta terenului, și deci, mai înaltă.

Reabilitarea Palatului Patriarhiei a demarat în anul 2010, o dată cu înfăptuirea unei expertize tehnice pentru stabilirea nivelului de asigurare la acțiuni seismice a imobilului. În următorii ani s-a întocmit proiectul de consolidare, ca în prezent, realizarea consolidării Palatului să fie în plină desfășurare. Lucrările au fost începute în prima parte a anului 2014, iar finalizarea lor este preconizată pentru sfârșitul anului 2015. În total, întregul proces de consolidare, de la prima expertiză și până la recepția finală, se va întinde pe o durată de aproximativ 6 ani.

Având în vedere dimensiunile generoase ale imobilului, perioada și modul în care acesta a fost construit și caracteristicile reliefului pe care este ridicat, este lesne de preconizat complexitatea proiectului de consolidare. Adăugând asupra acestor elemente puternica semnificație istorică ce învăluie Palatul, precum și multiplele elemente arhitectonice care îi conferă individualitate și caracter, se poate spune ca lucrarea de consolidare și reabilitare a Palatului Patriarhiei este una dintre cele mai însemnate lucrări de acest tip demarate în ultima perioadă. Ca orice intervenție asupra unei clădiri existente, și aceasta a fost caracterizată de un grad ridicat de neprevăzut, care a impus echipei de proiectare o puternică adaptabilitate față de situațiile descoperite la fața locului. Drept urmare, soluția de consolidare structurală propusă inițial, ce fusese elaborată în baza unor cunoștințe limitate, a suferit anumite modificări, pentru a se putea plia necesităților din teren.

În același timp, înaintea începerii lucrărilor, a fost necesară protejarea anumitor elemente decorative arhitecturale sensibile, ce puteau fi ușor deteriorate în timpul șantierului. Astfel, scări monumentale și alte elemente din marmură au fost învelite cu placaj OSB, iar picturi valoroase au fost acoperite pentru a se preveni degradarea lor. Totodată, pentru decorațiunile asupra cărora nu s-a putut evita intervenția,  au fost preluate mulaje, ele urmând a fi refăcute după finalizarea consolidării.

Punerea efectivă în operă a soluțiilor de consolidare a demarat cu execuția zidului de sprijin situat la exteriorul clădirii, în partea sa de Sud. Zidul este format din piloți deși de diametru mare (88cm) forați la o adâncime de 12m sub nivelul solului. Aceștia se încheie la partea superioară cu o grindă extrem de masivă, de mare capacitate, înaltă de 1m. Grinda inconjoară capul sudic al clădirii pe 3 laturi, blocându-i translația pe ambele direcții. În final, au rezultat piloți de 90cm în diametru, sporul fiind determinat de tehnica disponibilă a executantului. O deviere mai pronunțată față de propunerea inițială a fost determinată de existența unei extinse rețele tehnico-edilitare în zonă. Drept urmare, dispunerea piloților și forma grinzii de fundare au fost adaptate prin 3 variante de proiect, astfel încât ele să nu se intercaleze cu rețeaua existentă de canalizare.

Soluția fundațiilor pe radier pilotat nu a fost utilizată doar pentru grinda masivă exterioară corpului sudic. Toate elementele verticale nou introduse în clădire, ca parte a proiectului de consolidare, se nasc din subsolul 2 sau 3 al imobilului, din radiere fundate pe minipiloti de 40cm diamentru. Echipa de proiectare a stabilit ulitizarea minipiloților pentru a facilita punerea lor în operă în spațiul limitat disponibil în subsolul clădirii. Principala constrângere a fost reprezentată de realizarea forajelor prin interiorul clădirii. Pentru aceasta s-au folosit utilaje speciale, de mici dimensiuni, ce puteau fi manevrate cu ușurință pe coridoarele clădirii. În același timp, fiecare carcasă de armătură a minipiloților a fost realizată în 3-4 tronsoane, în funcție de înălțimea spațiului unde se lucra.

Pe măsură ce lucrările la pereții noi din beton armat avansează pe verticală, s-a identificat o altă situație ce necesită dedicare sporită, de data aceasta din partea constructorului. Forma neregulată a nucleelor din beton armat și spațiul limitat sporesc complexitatea montării armăturilor pereților. S-a montat simultan un rând de armături orizontale pe tot perimetrul nucleului, iar barele verticale au fost introduse din etajul imediat următor, prin golul perimetral realizat pe conturul nucleului. S-au realizat chiar și șabloane pentru ca montajul să fie mai rapid. În acelați timp, betonul poate fi pus în operă doar prin exteriorul imobilului, singura modalitate fezabilă prin care acesta poate fi turnat fiind prin ferestrele etajului imediat următor. Practic, autobetoniera a trebuit să fie staționată pe cât de aproape posibil de perimetrul clădirii, iar betonul a fost pompat prin exterior ei. Deoarece s-au întampinat probleme legate de stabilitatea cofrajului, turnările au fost făcute pe tronsoane de 160cm înălțime.

Pentru eficientizarea execuției și reducerea timpului de punere în operă, s-au folosit mai multe echipe de lucrători, iar ridicarea celor 5 nuclee și a pereților din beton armat s-a desfășurat într-o oarecare măsură concomitent, fapt ce a condus și la o concurență constructivă. Metoda aleasă a presupus o coordonare și o logistică deosebită în timpul execuției, resursele și forța de muncă fiind distribuite în funcție de vârfurile de necesar. În mod curent, lucrările de reabilitarea angrenează în fiecare zi aproximativ 450-500 de persoane, așteptându-se un vârf al forței de muncă de circa 600 de persoane spre sfârșitul realizării lucrărilor.

Conform propunerii inițiale a proiectului de structură, s-a stabilit realizarea unor plăci noi groase de 20cm, din beton armat, peste parter, etajul 1 și etajul 2. Plăcile ar înlocui planșeele existente, realizate preponderent pe un sistem de profile metalice și blocuri din zidărie sau beton nearmat. Prin introducerea plăcilor din beton armat se urmărește realizarea șaibelor rigide orizontale ce vor distribui eforturile seismice către noile nuclee. Peste parter a fost prevăzută o placă circulară, în dreptul coridorului din jurul aulei, cu extensii laterale, similară cu cea de peste etajul al doilea. Peste etajul 1 se prevăzuse o placă generală, ce lega întregul nivel (Figura 19.b).

Cu toate acestea, în momentul decopertării finisajelor de peste planșee, s-a descoperit că o bună parte din acestea erau în fapt realizate din beton armat, încă de la începutul existenței construcției, alături și de unele consolidari realizate după cutremurul din 4 Martie 1977. S-a confirmat astfel că indicațiile date de ing. Anghel Saligny, (președintele Consiliului Tehnic Superior care a avizat lucrarea) au fost parțial urmate. În același timp, o dată cu decopertarea finisajelor s-au mai descoperit umpluturi din alicarie, groase de 20 sau 10cm, peste parter și respectiv peste etaj. În momentul realizării suprabetonărilor, s-a avut în vedere ca greutatea acestora împreună cu greutatea șapei să nu depășească greutatea umpluturii substituite.

S-au descoperit plăci din beton armat la planșeele de peste parter și de peste etaje, realizarea planșeului general peste etajul 1 fiind deci, deja, parțial îndeplinită. Cu toate acestea, a fost în continuare necesară sporirea capacității planșeelor existente. Astfel, s-a stabilit drept optimă o suprabetonare a plăcilor cu 10-24cm. În cazul suprabetonărilor de peste parter s-a menținut perimetrul propus inițial. Suprabetonarea de peste etajul 1 s-a redus însă în suprafață. În final, peste etajul 1, suprabetonarea a avut un perimetru similar cu cel realizat peste parter, noua placă formată fiind legată prin conectori metalici de planșeul deja existent din beton armat.

O altă linie de intervenție prevăzută în proiectul de consolidare este reprezentată de introducerea unor tiranți prin pereții din zidărie ai clădirii. Tiranții vor fi dispuși atât vertical cât și orizontal, pe ambele direcții, ei având un dublu rol. Pe de-o parte, aceștia reduc fragilitatea pereților din zidărie, iar pe de altă parte, tiranții au rolul de a lega tronsoanele clădirii între ele. În același timp, prin introducerea tiranților, părțile din zidărie fracturate la 45° din tasări diferențiate sau forță tăietoare sunt ancorate în inima pereților.

Pentru punerea în operă a tiranților a fost necesară realizarea unor foraje de lungime excepțională, de până la 45m, acestea fiind cele mai lungi foraje executate pentru astfel de lucrări vreodată în România. La executare s-au obținut abateri extrem de mici pentru lungimea lor ridicată, și pentru gradul mare de neomogenitate a parcursului de forare. Au existat însă și cazuri izolate când s-au constatat abateri, în principal datorate forării prin materiale de diferite durități, fapt ce a dus la deteriorarea mai rapidă a capului frezei.

Pentru fiecare foraj executat, proiectantul structurii a solicitat sondaje. Ele au fost folosite pentru definirea parcursului forajelor, astfel încât să se evite eventuale piese metalice nedescoperite încă. Diametrul forajelor este de 80mm, realizarea lor fiind un proces cu un grad ridicat de dificultate. Astfel, pentru protejarea elementelor de arhitectură s-a ales răcirea frezei cu aer comprimat, variantă mai costisitoare față de metoda standard de răcire cu apă. În același timp, datorită lungimilor excepționale ale forajelor, a fost necesară o modalitate de a îndepărta materialul forat din canal. Pentru aceasta, s-au realizat găuri perpendiculare pe direcția de forare, din metru în metru, prin care s-a aspirat materialul rezultat.

După realizarea forajelor, au fost introduși tiranții, ce au fost strânși cu cheia pentru a se realiza contactul intim între piesele metalice de capăt și peretele de zidărie. Apoi găurile forajelor au fost umplute cu mortar.

Pentru tiranți s-au utilizat bare din oțel PC52 de 32mm diametru. La extremități, aceștia au fost fixați cu aparate speciale, ce rămân înglobate în pereții imobilului. Tiranții metalici au fost protejați anticoroziv cu o vopsea ce are rol de amorsă pentru mortar. Pe lungimea tiranților s-au prevăzut distanțieri (patine) pentru centrarea lor în foraje. La îmbinarea tronsoanelor tiranților s-au utilizat cuple mecanice cu filet. Acest mod de îmbinare modern a fost ales în detrimentul sudurii clasice, pentru rapiditatea montajului. Forarea și punerea în operă a tiranților verticali s-a desfășurat într-o manieră asemănătoare, la partea inferioară însă, aceștia au fost fixați în cuzineți din beton armat nou introduși.

Datorită multitudinii de ornamente prezente în tronsonul estic al Palatului, a fost stabilită necesitatea conservării acestuia și limitarea desfacerilor elementelor arhitecturale. Cu toate acestea, au fost dispuse măsuri de consolidare mai puțin invazive menite să amelioreze condiția anumitor părți ale imobilului.

Prin urmare, s-a hotărât consolidarea planșeelor parterului cu benzi din polimer armat cu fibră de carbon (FRP). În cazul plăcii din beton armat a parterului (de peste subsolul 1), se aplică benzi groase de 1.4mm și late de 12cm la interval de aproximatv 50cm una de cealaltă. Benzile lungi de circa 50m se aplică la fața superioară a plăcii de beton armat, peste care se va aplica o șapă protectivă de beton ușor (300kg/m2). Benzile din fibră de carbon au modulul de elasticitate de 165000N/mm2 și rezistența medie la întindere de 3100N/mm2. Fracturarea planșeelor din beton armat a fost constatată și notată în expertiza tehnică emisă în anul 1993 de către Regia Autonomă Carpați Proiect, însă măsurile de remediere sugerate nu au fost aplicate niciodată. Dată fiind dispunerea fisurilor din plăci, acestea au fost cel mai probabil cauzate de tasări diferențiate.

Pe parcursul lucrărilor de execuție au ieșit la iveală mai multe intervenții anterioare asupra structurii imobilului. Astfel, s-a observat că mai mulți pereți din subsolul clădirii au fost îndepărtați, iar corespondenții lor pe verticală au fost susținuți în continuare folosindu-se grinzi metalice.

Tot referitor la dispunerea pereților, s-a constatat că de-a lungul timpului compartimentarea anumitor zone s-a modificat de nenumărate ori, în funcție de necesitățile specifice ale celor ce au folosit Palatul. Deși intervențiile nu au fost niciodată majore, acestea nu au beneficiat de o viziune de ansamblu, alterându-se uniformitatea verticală a structurii.

Demersul de consolidare al Palatului Patriarhiei a fost inițiat în anul 2010, o dată cu alcătuirea de către S.C. Popp & Asociații S.R.L. a expertizei tehnice privind stabilirea nivelului de asigurare la acțiuni seismice a clădirii în cauză. Proiectarea soluției de consolidare a căpătat o formă finală spre sfârșitul anului 2012, iar la începutul lui 2014 s-a demarat lucrarea propriu-zisă. Finalizarea reabilitării Palatului este prefigurată pentru ultima parte a anului 2015. O coincidență încântătoare face ca începerea lucrărilor de consolidare și punere în valoare a Palatului Patriarhiei în anul 2014 să marcheze un secol de la trecerea în neființă a regelui Carol I, inițiatorul proiectului.

La momentul redactării prezentului material, punerea în operă a soluțiilor de consolidare este aproape încheiată. După finalizarea lucrărilor la structura de rezistență, se vor reface toate elementele decorative de arhitectură ce au fost desfăcute în prealabil, astfel încât intervenția asupra clădirii să fie cât mai puțin perceptibilă. Acest deziderat este firesc pentru un imobil de statura edificiului în care vreme de aproape 100 de ani a activat principalul organism legislativ al țării, ca mai apoi acesta să intre în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române.

Palatul situat pe Dealul Patriarhiei are în mod incontestabil o deosebită însemnătate în istoria recentă țării, locul ocupat de acesta fiind martor a multor evenimente notabile ce au format societatea românească așa cum o știm astăzi. Prin realizarea consolidării asupra unui monument de marcă, se poate asigura atât continuitatea acestuia, cât și o poziție de egalitate cu imobile realizate în prezent, din puctul de vedere al asigurării seismice.

Punerea în operă a consolidării și reabilitării Palatului Patriarhiei are drept principală motivație sporirea gradului de asigurare seismică a clădirii. Prin realizarea lucrărilor de consolidare, capacitatea Palatului de a prelua încărcări seismice a crescut semnificativ, aceasta fiind acum în acord cu metodologia curentă de proiectare. În paralel, a fost remediată cauza apariției fisurilor din pereții imobilului, prin stoparea avansării tasărilor diferențiate.

O importanță aparte în realizarea proiectului de consolidare o are strânsa colaborare între proiectanți și reprezentanții constructorului. Acceptând necunoscutul inerent oricărei lucrări de consolidare, aceștia sunt nevoiți să lucreze considerabil de mult în baza unor detalii de principiu, ce necesită adaptări constante în funcție de situațiile descoperite la fața locului. Reușita lucrărilor se bazează pe o comunicare continuă, bilaterală între părți, fiecare parte fiind nevoită să se adapteze în funcție de necesitățile celeilalte. Amploarea și diversitatea construcției au generat probleme dintre cele mai variate, pentru a căror soluționare este nevoie de constanta implicare a proiectanților în desfășurarea lucrărilor.

În final, considerăm extrem de binevenit demersul Patriarhiei Române de a înfăptui o lucrare de o asemenea anvergură. Viziunea unitară asupra reabilitării Palatului de pe Dealul Mitropoliei reprezintă un model de abordare a lucrărilor de consolidare, model demn de a fi replicat asupra multor altor edificii administrative și nu numai, ce au dobândit în timp rang de simbol.

Consolidarea și reabilitarea Palatului Patriarhiei este rezultatul unui efort colaborativ de lungă durată, asupra căruia fiecare specialitate implicată a avut un aport determinant. Pe această cale ținem să le mulțumim tuturor celor care fac posibilă realizarea lucrării, dorind să îi asigurăm de sincera noastră stimă și gratitudine. În egală măsură dorim să ne exprimăm considerația față de domnul inginer Nicolae Șt. Noica, a cărui lucrare „Palatul Patriarhiei” (ISBN 978-973-88557-6-2) a reprezentat o resursă motivațională și de documentare deosebită.