Articolul curent propune studiul parcursului unui imobil din perspectiva încadrării sale drept construcție monument istoric, de la stadiul său inițial de imobil neclasificat, trecând apoi printr-o procedură de clasare către stadiul de imobil monument istoric, iar apoi printr-o intervenție de reabilitare sau consolidare către stadiul de imobil monument istoric protejat. În practică se constată o lipsă de coerență între justificarea clasării imobilelor și modalitatea de intervenție asupra lor. Studiul este realizat în mod comparativ pentru legislația din România și cea din Italia aferentă clasării imobilelor drept monumente istorice și a intervențiilor ulterioare asupra lor. Sunt apoi evidențiate exemplificat problemele specifice intervențiilor asupra clădirilor monument, prin prisma prevederilor normative, a soluțiilor de intervenție și a modului în care acestea pot fi îngrădite. În final sunt realizate comentarii asupra celor notate prin prisma realizării intervențiilor în regim de urgență asupra monumentelor istorice.

În prezenta lucrare se realizează un studiu comparativ (România & Italia) asupra modalității de clasare a imobilelor monumente istorice și a modalității în care această clasare determină modul de intervenție în cazul lucrărilor de reabilitare-consolidare. Totodată sunt evidențiate în mod exemplificat problemele specifice intervențiilor asupra clădirilor monument, prin prisma prevederilor normative, a soluțiilor de intervenție și a limitărilor asupra acestora, iar apoi făcute recomandări pentru realizarea lucrărilor de intervenție asupra monumentelor în regim de urgență.

Tema aleasă este considerată de interes datorită necesității unei mai bune integrări între procedura și factorii determinanți ai clasării imobilelor și posibilitățile ulterioare de intervenție asupra acestora. Totodată, printr-o mai puternică sincronizare a celor două etape aferente clasării și respectiv protejării monumentelor s-ar putea obține o conservare mai eficientă a imobilelor de patrimoniu, în vederea prezervării și transmiterii valorilor caracteristice care le-au determinat în primă instanță încadrarea.

România

Conform Legii 422/2001 (1) pentru protejarea monumentelor istorice, procedura de clasare se declanșează de către autoritățile statului, prin direcțiile de cultură naționale sau județene, fie din oficiu, pentru bunurile aflate în proprietate publică sau ecumenică, fie la cererea sau la propunerea proprietarului, autorităților locale, Comisiei monumentelor istorice, sau a celei de arheologie ori a muzeelor sau a societății civile.

Imobilele cărora li se atribuie statutul de monument istoric sunt încadrate, în funcție de semnificația lor, națională-universală sau locală, în grupa A sau respectiv B. Clasarea se realizează conform Normelor de inventariere și clasare a monumentelor istorice ce vin în completarea Legii 422, cea mai recentă variantă a acestora fiind emisă prin Ordinul 2260 din 2008 al Ministerului Culturii și Cultelor (3). Ulterior, imobilele clasate sunt cuprinse în Lista Monumentelor Istorice ce se actualizează o dată la cinci ani.

Normele de clasare (3) detaliază procedura prin care imobilele existente pot dobândi calitatea de monument istoric, detaliind documentația necesară încadrării, criteriile care stau la baza clasării și persoanele sau instituțiile responsabile pentru aceasta.

La clasarea imobilelor existente este necesară alcătuirea unui dosar care conține informații de natură administrativă, juridică, istorică și tehnică. Dintre acestea, principalul document ce argumentează statutul de monument istoric este fișa analitică de inventariere.

Practic Normele Metodologice definesc 4 criterii prin care se stabilește ulterior clasa de monument :

• Criteriul vechimii;
• Criteriul referitor la valoarea arhitecturală, artistică și urbanistică;
• Criteriu referitor la frecvență (raritate și unicitate);
• Criteriul referitor la valoarea memorial-simbolică.

Pentru fiecare criteriu se acordă un calificativ: excepțional, foarte mare, mare, medie, mic, nul. Stabilirea calificativului pentru fiecare criteriu se poate realiza într-un mod riguros, în baza specificațiilor menționate în cuprinsul Normelor Metodologice. Criteriile și calificativele prin care se fundamentează clasarea imobilului trebuie menționate și justificate în secțiunea „Documentare” a Fișei Analitice de Inventariere ce face parte din Dosarul de Clasare al Imobilului. Institutul Național al Patrimoniului prin comisiile sale verifică ulterior criteriile de clasare utilizate și face recomandarea de clasare. Din gradul de detaliere a informațiilor cerute în Anexa 4 a Normelor Metodologice reiese faptul că este necesar ca fișele de inventariere să aibă un ridicat nivel justificativ.

Apoi, în funcție de calificativele obținute, imobilul este eligibil pentru statutul de monument clasa A sau B. Spre exemplu, pentru obținerea statutului de monument clasa A, este necesar cel puțin un calificativ „excepțional” sau cel puțin calificativul „mare” la toate criteriile de evaluare, mai puțin cel referitor la valoarea memorial-simbolică. Pentru obținerea statutului de monument clasa B, este necesară acordarea a cel puțin trei calificative mediu, însă fără ca imobilul să obțină un calificativ mic la criteriul vechime.

Conform atât Legii 422/2001 cât și Normelor Metodologice, dosarul de clasare sau declasare a unui imobil, inclusiv fișa analitică de inventariere, se alcătuiește de către Ministerul Culturii, prin serviciile sale deconcentrate.

Italia

Cadrul legislativ italian aferent identificării, studiului, protejării și intervenției asupra monumentelor istorice este reprezentat de „Codice dei beni culturali e del paesaggio, Decreto Legislativo 42/2004” (Codul patrimoniului și a peisajului) (2).

Conform legislației din Italia, responsabilitatea protecției imobilelor monumente istorice revine Ministerului Culturii și Patrimoniului, organizat prin Decretul prezidențial 233/2007 (9). Acțiunile asupra construcțiilor monumente istorice sunt fie sub control direct al Ministerului, fie sub controlul Direcțiilor regionale pentru bunuri de patrimoniu „Soprintendenze per i beni architettonici e paesaggistici”, acestea purtând în final responsabilitatea conservării patrimoniului construit.

În Codul italian (2) abordarea protejării este diferită față de abordarea protejării monumentelor istorice din România, prin prevederea unei verificări a interesului cultural pentru toate „operele” realizate cu mai mult de 50 de ani în urmă și a căror autor nu se mai află în viață, sau pentru toate „operele” mai vechi de 70 de ani. Imobilele în cauză vor fi deci tratate precum monumente istorice, până când însemnătatea lor istorică se confirmă sau nu.

Practic, tot ce e relativ vechi intră sub incidența „verificării interesului cultural”. Aceasta se face fie din proprie inițiativă a autorităților, fie la solicitarea proprietarilor, urmând indicațiile generale stabilite de autorități pentru asigurarea uniformității evaluărilor. Verificarea interesului cultural, deci și statutul de monument istoric, se realizează conform prevederilor Decretului privind criteriile și modalitățile de verificare a interesului cultural pentru bunuri imobile (4). Criteriile sunt în esență echivalentul italian al Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice din România (3). Determinarea însemnătății artistice realizată urmând prevederile decretului menționat anterior va constitui o „declarație de interes cultural” (echivalentul fișei de inventariere a monumentului istoric) ce se alcătuiește în conformitate cu prevederile Codului bunurilor de patrimoniu cultural. Procedura de alcătuire a Declarației va fi inițiată de Direcția regională pentru bunuri de patrimoniu, și va include argumentația aferentă Declarației de interes, urmând ca aceasta să fie adoptată apoi de către Minister. În final, construcțiile ale căror însemnătate culturală se confirmă sunt inventariate, în baze de date cu caracter public.

Fișele specifice fiecărui imobil sunt în final disponibile on-line pentru consultare publică, acestea conținând următoarele informații principale:

România

Odată ce un imobil primește statutul de monument istoric, orice tip de intervenție asupra construcției în cauză se poate realiza numai cu avizul Ministerului Culturii sau al serviciilor sale, cu specialiști și experți atestați de acesta, cu respectarea exigențelor specifice monumentelor istorice și a cerințelor privind calitatea lucrărilor în construcții.

Cadrul care reglementează activitatea de atestare a specialiștilor, experților și verificatorilor tehnici în domeniul protejării monumentelor istorice, precum și cel care indică atribuțiile și răspunderile profesioniștilor din domeniu este reprezentat de Ordinul Ministerului Culturii 2495 din 2010 (10). Acesta stipulează faptul că persoanele abilitate pentru protejarea monumentelor istorice au obligația de a respecta avizele de specialitate, în litera și spiritul conservării și restaurării științifice consacrate prin Carta de la Veneția. Totodată, aceștia trebuie să fundamenteze riguros din punct de vedere științific și tehnic soluțiile adoptate, în acord cu legislația națională și cu recomandările actelor internaționale din domeniul monumentelor istorice.

Mergând mai departe către Carta de la Veneția (11), aceasta tratează prin articolele 9-14 operațiile de restaurare a monumentelor istorice. Este formulată ideea că dacă tehnicile tradiționale se dovedesc inadecvate, consolidarea unui monument se poate realiza prin utilizarea tehnicilor moderne de conservare și construcție ce au eficacitatea demonstrată științific.

Având în vedere parcursul descris mai sus, se deduce faptul că încadrarea imobilelor drept monumente istorice are la bază fișa analitică de inventariere ce trebuie realizată pentru fiecare monument istoric în parte. La rândul ei, aceasta conține argumentarea încadrării unui imobil drept monument istoric, respectiv calificativele pentru cele 4 criterii care au condus la încadrarea lui. Totuși, din momentul în care un imobil dobândește statutul de monument istoric, modalitatea de intervenție asupra sa este „de facto” limitată, indiferent de specificul argumentativ al încadrării sale, generându-se astfel o lipsă de coerență între justificarea clasării imobilelor și modalitatea de intervenție asupra lor.

Se poate considera așadar că prin înlesnirea consultării fișelor analitice de inventariere a monumentelor istorice se pot identifica cu exactitate elementele de însemnătate ale acestora, iar specificul intervențiilor de restaurare și consolidare a imobilelor în cauză poate fi adaptat pentru ca în final să se obțină o mai bună prezervare a monumentului pentru transmiterea valorilor sale de patrimoniu generațiilor următoare.

Italia

Codului Italian indică în secțiunea a treia măsuri și modalități pentru protecția și conservarea bunurilor de patrimoniu, un aspect distinctiv față de codul românesc fiind faptul că este exprimată explicit interzicerea utilizării imobilelor într-o manieră improprie cu statutul lor.

Controlul Ministerului este exercitat prin autorizarea lucrărilor de intervenție asupra bunurilor de patrimoniu în baza unui proiect ce include descrierea și argumentarea tehnică a operațiilor propuse, fiind necesar „avizul” Ministerului Culturii, suplimentar față de autorizarea clasică de construire, intervenția fiind la dispoziția Direcției regionale pentru bunuri de patrimoniu.

În cazul situațiilor de urgență absolută este permisă adoptarea de măsuri temporare de intervenție pentru evitarea degradării bunului de patrimoniu și pentru punerea acestuia în siguranță, cu mențiunea că este necesară notificarea imediată a Direcției regionale pentru bunuri de patrimoniu.
Este important de notat că legea italiană prevede faptul că în situația bunurilor imobile localizate în zone cu risc seismic, restaurarea include intervenții de îmbunătățire structurală.

România

Cadrul de evaluare și intervenție asupra clădirilor existente este reglementat în România prin normativul P100-3/2008 (5), și în particular, pentru intervenția asupra monumentelor istorice există Metodologia MP025/2004 (7) pentru evaluarea riscului și propunerile de intervenție necesare la structurile construcțiilor monumente istorice în cadrul lucrărilor de restaurare ale acestora.

Italia

Intervențiile asupra imobilelor monumente istorice se realizează urmând ghidurile și normativele alcătuite de către Ministerul Culturii din Italia, în parteneriat cu instituții academice și de cercetare de profil. Intervențiile sunt demarate fie în mod voluntar, fie în urma măsurilor de impunere ale Ministerului Culturii.

În final, în urma clasării unui imobil drept bun de patrimoniu, intervenția din punct de vedere structural asupra sa se va efectua urmând prevederile Directivei pentru evaluarea și reducerea riscului seismic a patrimoniului cultural, cu referire către normele tehnice de construire (8). Actul normativ a fost emis în 2007 și face referire la vechile norme de construire italiene (echivalentul P100-1 & P100-3). În 2008 a fost emisă o nouă ediție a normelor de construcție, fiind așadar actualizate și directivele de evaluare și intervenție asupra monumentelor istorice, prin „Linee Guida per la valutazione e riduzione del rischio sismico del patrimonio culturale allineate alle nuove Norme tecniche per le costruzioni”.

Autorii au participat la elaborarea expertizelor de evaluare a siguranței seismice sau la întocmirea proiectelor de intervenții în vederea creșterii gradului de asigurare la cutremur pentru numeroase clădiri monument istoric: locuințe unifamiliale și colective, hoteluri (Grand Hotel du Boulevard, Athenee Palace, Hotel Palace), spitale (Witing, Polizu), lăcașuri de cult (biserici ortodoxe sau de alte confesiuni, Palatul Patriarhiei Române), clădiri publice (Primăria Sectorului 5, Palatul de Justiție, Guvernul României) etc. Stabilirea și implementarea soluțiilor de intervenție pentru clădirile monument prezintă anumite probleme specifice (raportate la intervențiile pentru clădirile neclasate) pe care le prezentăm succint.

Prevederi normative

Cadrul de evaluare și intervenție asupra clădirilor existente este reglementat prin Metodologia MP025/2004 (7). Evaluarea clădirilor se face prin raportare la capacitatea de rezistență necesară pentru a putea rezista la un eveniment seismic de mare intensitate, cu o perioadă de revenire (IMR) de 500 de ani. Nivelul de intervenție minim acceptat este acela care conduce la o capacitate a clădirii de cel puțin 60% din această valoare. Raportarea la un hazard ridicat (până în 2014 clădirile noi trebuiau proiectate pentru IMR de 100 de ani, iar din 2014, pentru un IMR de 225 de ani), conduce la necesitatea aducerii unei clădiri istorice, cu o vechime, uneori, de sute de ani, la o capacitate de rezistență superioară celei acceptate pentru o clădire nou construită. În condițiile în care, până în anii 1960, nu au existat reglementări tehnice de proiectare seismică, ne regăsim frecvent în situația în care o clădire dintr-o zonă cu hazard seismic semnificativ (cum este, de exemplu, orașul București), are o capacitate de 5 ori mai mică decât nivelul minim acceptat. Prin urmare, o intervenție care să readucă clădirea la starea ei inițială nu este suficientă, ci sunt imperios obligatorii lucrări majore care să conducă la creșterea nivelului de asigurare.

În foarte multe cazuri Comisiile monumentelor istorice decis gradul de intervenție care adesea reprezintă o simplă ameliorare structurală (fără a atinge dezideratul gradului minim de rezistență). Totuși, chiar și în această situație Proiectantul și Verificatorul MDRAPFE sunt în continuare răspunzători pentru cerința esențială de siguranță a vieții. Graficul de mai sus indică raportul dintre nivelul la care trebuie adusă o construcție monument (portocaliu), nivel pe care comisiile de specialitate îl pot reduce și, cu gri, nivelul ce garantează siguranța vieții ce trebuie asigurată de către inginerul proiectant.

Soluții tehnice de intervenție

Principiul de bază în alegerea soluției de intervenție este păstrarea caracterului istoric al clădirii. Soluțiile trebuie să fie eficace, compatibile, durabile și reversibile. Soluțiile uzuale de intervenție constau (suplimentar față de lucrările de reparație) în creșterea capacității de rezistență a elementelor existente sau în introducerea de noi elemente structurale, capabile să preia majoritatea eforturilor seismice. Reglementările tehnice conțin anumite contradicții. Astfel, în MP025 se specifică faptul că intervențiile ar trebui să fie reversibile, însă, în același timp, conceptul trebuie să se bazeze pe aderență și pe încleștare mecanică. Spre exemplu, pentru zidării se recomandă injectări cu lapte de ciment, tratarea dislocărilor cu mortar-beton armat și placarea cu tencuieli armate. Se interzice în schimb în mod explicit prevederea de pereți din beton armat izolați. Deoarece multe clădiri istorice sunt masive, intervențiile clasice, constând în placarea cu tencuieli armate, trebuie realizate pe o mare parte din structura existentă, pentru a respecta cerințele de rezistență și stabilitate prevăzute de normative. În cazul introducerii unor elemente locale (tuburi din beton armat) planșeele nu pot asigura transmiterea eforturilor către acestea iar transmiterea eforturilor la nivelul terenului de fundare este dificilă. Din acest motiv, singurele soluții tehnice eficiente și care conduc la o minimă alterare a clădirii monument sunt cele care reduc nivelul de forțe seismice susceptibil de a acționa asupra structurii: izolarea bazei, amortizori vâscoși acordați, etc. Aceste soluții, utilizate cu succes în perioada recentă la clădiri semnificative (de exemplu, la clădirea Guvernului), implică însă costuri care nu sunt, de multe ori, acceptabile pentru proprietarii privați sau publici. Problema costurilor nu ar trebui să influențeze decât într-o mică măsură soluția de intervenție în cazul monumentelor, care ar trebui să asigure în primul rând siguranța clădirii și ocupanților cu menținerea caracterului istoric. În realitate, faptul că reabilitarea unei clădiri monument este mult mai costisitoare decât cea pentru o clădire similară neclasată conduce, din păcate, la întârzierea deciziei și continuarea procesului de degradare, uneori în mod ireversibil.

Limitări privind soluția de intervenție

Clădirile istorice nu corespund, de multe ori, criteriilor de funcționalitate moderne. Un exemplu pe care îl considerăm pertinent este cazul spitalelor. De la asigurarea fluxurilor de persoane și a evacuării de urgență, la sistemele de ventilație sau la protecția la foc, o clădire concepută în urmă cu 100 de ani prezintă numeroase deficiențe când este comparată cu un imobil conformat urmând prevederile pentru clădirile nou construite. Când o astfel de clădire este și clasată ca monument și se impune păstrarea configurației originale, obiectivele de performanță nu pot fi întotdeauna atinse. La o scară mai mică, soluția de consolidare este uneori dificil de realizat deoarece există zone cu ornamente (pe fațade sau în camere) sau chiar camere în care nu sunt acceptabile intervenții, deoarece ar altera caracterul istoric. Se poate ajunge așadar la adoptarea de soluții improprii ce trebuie mai întâi să anuleze efectul impus de conformarea imobilului și apoi să îi amelioreze proprietățile structurale.

Avizarea și autorizarea soluțiilor

Procesul de avizare a soluțiilor și de emitere a autorizațiilor este, de cele mai multe ori, unul de durată. Deși pentru fiecare monument trebuie să existe o fișă de clasare, aceasta nu a fost întotdeauna completată sau, când există, obținerea ei este anevoioasă. Din acest motiv, este posibil ca soluțiile de intervenție să fie amendate în repetate rânduri, pentru a ține cont de criteriile specifice care au condus la clasarea clădirii. Dacă această fișă ar fi completată pentru toate clădirile și disponibilă publicului (de exemplu pe o platformă on-line, ca în Italia), ar putea fi mai ușor identificate zonele și elementele valoroase care trebuie protejate. Am întâlnit situații în care o clădire a fost declarată monument în principal datorită uneia dintre fațade, sau unora dintre camere, dar aceste informații nu au fost cunoscute de la început, fapt ce a condus la un lung proces de (re)proiectare până la avizarea soluției. Durata semnificativă de la demararea procesului de avizare până la emiterea autorizației este cu atât mai dăunătoare în cazul intervențiilor de urgență pentru punerea în siguranță a clădirii sau a elementelor clădirii. O situație recentă este cazul hotelului Palace, care prezintă zone cu risc major de prăbușire, și pentru care procedurile în vederea emiterii autorizației au durat mai mult de un an. În situații precum cea a hotelului Palace este necesar ca emiterea acordurilor speciale, să fie judecate în comisii de urgență, nu în linie cu restul proiectelor. Totodată, pentru situațiile ce implică un risc major de prăbușire, comisia ar trebui să aibă, cel puțin în primă instanță o aplecare tehnică mai pronunțată.

Prezenta lucrare a realizat un studiu comparativ al legislației aferente protejării monumentelor istorice din România și Italia, prin trecerea în revistă a parcursului legislativ al unui imobil de la stadiul de construcție existentă neclasată și neconsolidată la cea de construcție existentă monument istoric consolidat. Totodată au fost evidențiate exemplificat problemele specifice intervențiilor asupra clădirilor monument, prin prisma prevederilor normative, a soluțiilor de intervenție și a limitărilor asupra acestora.

Din cele două situații analizate au reieșit etapele distincte ale parcursului de mai sus:

• Clasarea propriu-zisă și criteriile de încadrare
În România clasarea se realizează în final în baza unei fișe de inventariere ce include criteriile ce indică în mod specific caracterul de monument al construcției. Fișele ar trebui să fie disponibile public, ele fiind administrate de Institutul Patrimoniului. Situația din Italia este similară, însă baza de date a Declarațiilor de interes cultural (echivalentul fișelor de inventariere) este disponibilă public on-line.

• Reglementarea posibilității de intervenție
În ambele sisteme intervenția asupra imobilelor de patrimoniu este guvernată și supervizată de aparatul central și regional al Ministerului Culturii din fiecare țară. Legislația din România este însă relativ contradictorie în privința posibilităților de intervenție, fiind făcute trimiteri către acorduri internaționale generaliste și către rigoare tehnică, ordinea priorităților nefiind indubitabilă. Pe de altă parte, legislația din Italia indică cert faptul că procesul de restaurare-consolidare a imobilele monument aflate în zone cu risc seismic trebuie să sub-includă intervenții de îmbunătățire structurală.

• Intervenția propriu-zisă de reabilitare-consolidare:
Atât în România cât și în Italia intervențiile asupra bunurilor de patrimoniu se realizează urmând prescripțiile normelor tehnice specifice monumentelor istorice. Cadrul acesta este teoretic reprezentat în România de către metodologia MP025/2004, ce este însă aplicată în mod limitat. Cadrul tehnic italian este mult mai bine definit, documentul normativ aferent evaluării și intervenției asupra monumentelor istorice fiind actualizat și coordonat în raport cu cele mai recente norme italiene în construcții. Este așadar necesar actualizarea metodologiei MP025 și clarificarea definirii responsabilității proiectantului în situația în care nu acesta stabilește nivelul de intervenție.

Se remarcă în același timp faptul că legea italiană face referiri mai ample atât către protecția monumentelor istorice imobile, cât și către cele mobile, cu privire la înstrăinarea, circulația, valorificarea și utilizarea lor, codul italian stipulând și că monumentele nu vor fi utilizate în moduri incompatibile cu statutul lor.

Se poate considera că pentru protejarea mai eficientă pe termen lung a bunurilor de patrimoniu este dezirabilă o mai bună coordonare și integrare între modalitatea de clasare a monumentelor istorice (conținutul și argumentația inclusă în fișele de inventariere) și posibilitatea ulterioară de intervenție asupra lor. Este de dorit ca aceste fișe să cuprindă argumentări temeinice și să fie cu adevărat publice, permițând astfel identificarea exactă a elementelor care au condus la clasarea unui imobil, soluțiile de consolidare putând fi apoi adaptate pentru optima protejare a valorilor respectivului monument istoric.

O situație aparte este generată de incompatibilitatea de avizare a lucrărilor de către experții MCC respectiv experții MDRAPFE, fiind necesar avizul ambelor părți. Totuși, în situația în care, pentru cazuri întemeiate, intervențiile de consolidare au un caracter necesar restrâns, limitat spre exemplu, la caracterul original al materialelor, expertul MCC poate aviza din punctul său de vedere proiectul. Pe de altă parte, expertul MDRAPFE trebuie să respecte principiile și regulile privind asigurarea rezistenței și stabilității corespunzătoare normativelor de proiectare și de construire. Există așadar cazuri în care situația agreată de expertul MCC nu poate fi acceptată de către expertul MDRAPFE fără încălcarea normativelor. O problematică similară poate apărea și în cazul verificării tehnice a proiectelor, verificare încărcată de responsabilitate legală.

În același timp, trebuie spus că în zona seismică adiacentă Bucureștiului, conform normelor actuale, se pot realiza clădiri din zidărie simplă înalte de cel mult un nivel. În această situație, cum se poate realiza în mod rezonabil consolidarea unui imobil multietajat din zidărie simplă, în mod neinvaziv și reversibil?

Specificul aparte al lucrărilor de reabilitarea a monumente istorice solicită o abordare deosebită atât din partea celor implicați direct în proiectarea intervențiilor, cât și din partea celor implicați în definirea cadrului legislativ aferent. În cazul intervențiilor de urgență asupra clădirilor monument este necesară o bună pregătire din timp a cadrului legislativ, aceste intervenții având capacitatea de a influența ireversibil statutul, nivelul de conservare și chiar existența monumentelor istorice.

În situația unui eveniment seismic major există posibilitatea ca anumite clădiri să sufere avarii severe ce ar necesita punerea de urgență în siguranță. Cadrul legislativ actual ar putea conduce la durate mari de avizare, determinând degradarea suplimentară a patrimoniului. Pe de altă parte, contrariul nu este la rândul său dezirabil. Prin realizarea în regim de urgență a unor intervenții fără aviz, se poate ajunge la situația adoptării de intervenții care ar distruge esența monumentului. Se consideră prin urmare necesară adaptarea situației intervențiilor de urgență asupra monumentelor, printr-o perspectivă triplă:

• Finalizarea și publicarea on-line a fișelor de inventariere, pentru a putea identifica rapid zonele valoroase ce trebuie protejate;
• Stabilirea de soluții cadru de intervenție pentru punerea în siguranță a monumentelor;
• Stabilirea la nivel județean a unor experți tehnici, responsabili fiecare pentru un număr de clădiri monument.

1. Ministerul Culturii. Lege 422 din 2001 privind protejarea monumentelor istorice. 2001.
2. Ministero per i Beni e le Attivita Culturali. Decreto Legislativo 22 gennaio 2004, n. 42 Codice dei beni culturali e del paesaggio. 2004.
3. Ministerul Culturii. Ordin nr. 2260 din 18 aprilie 2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice. 2008.
4. Ministero per i Beni e le Attivita Culturali. Criteri e modalità per la verifica dell’interesse culturale dei beni immobili di proprietà delle persone giuridiche private senza fine di lucro, ai sensi dell’art. 12 del D.Lgs. 22 gennaio 2004, n. 42. 2005.
13
5. M.D.R.L. Cod de proiectare seismică — Partea a III-a — Prevederi pentru evaluarea seismică a clădirilor existente, indicativ P 100-3/2008. s.l. : Monitorul Oficial, 2009.
6. Dirretiva del Minitro delle Infrastrutture 14 dennaio 2008. Norme tecniche per le costruzioni. 2008.
7. M.T.C.T. Metodologie pentru evaluarea riscului și propunerile de intervenție necesare la structurile construcțiilor monumente istorice în cadrul lucrărilor de restaurare ale acestora, indicativ M.P. 025-04. s.l. : Buletinul Construcțiilor, 2005.
8. Direttiva del Presidente del Consiglio dei Ministri 9 febbraio 2011. Valutazione e riduzione del rischio sismico del patrimonio culturale con riferimento alle Norme tecniche per le costruzioni di cui al D.M. 14/01/2008. 2011.
9. Decreto del Presidente della Repubblica 26 novembre 2007, n. 233. Regolamento di riorganizzazione del Ministero per i beni e le attività culturali. 2007.
10. Ministerul Culturii. Ordin nr. 2495 din 26 august 2010 pentru aprobarea Normelor metodologice privind atestarea specialiștilor, experților și verificatorilor tehnici în domeniul protejării monumentelor istorice. 2010.
11. ICOMOS. Carta internațională privind conservarea și restaurarea monumentelor istorice. 1964.