Pentru a îndeplini cerințele de arhitectură și de rezistență structurală, echipa de proiectare a lucrărilor de consolidare a fost nevoită să identifice mijloace neinvazive de intervenție, ce sunt mascate în structura deja existentă a imobilului, fără a afecta stilul interior și exterior al monumentului de arhitectură.
Soluția de consolidare propusă poate fi împărțită în trei ramuri principale, și anume: intervențiile realizate către exteriorul clădirii, elementele noi din beton armat ce se îmbină cu structura existentă, și tiranții înglobați în pereții imobilului.
O importanță sporită este reprezentată de comportarea de ansamblu a imobilului în raport cu terenul pe care este situat. De-a lungul anilor, datorită profilului terasat al terenului, clădirea (cu precădere extrema ei sudică) a suferit o tendință de translatare către Sud, și anume către poalele Dealului Mitropoliei, ea constituind practic un zid de sprijin. Această tendință a determinat tronsonarea evidentă a imobilului, prin apariția unor fisuri între corpul nordic (din vârful dealului), înalt de 2 nivele, și cel sudic (de la baza dealului), înalt de 4 nivele. În același timp, fisuri pronunțate au apărut și între aripa sudică și restul Palatului.
Pentru stoparea tendinței de translatare a Palatului către Sud, echipa de proiectare a decis introducerea unui front de piloți și a unei centuri de sprijin menită să se împotrivească alunecării terenului. Acest „zid de sprijin” este format din piloți de 0.88m diametru ce coboară la adâncimea de 12m. La partea superioară piloții sunt solidarizați printr-o grindă masivă înaltă de 1 metru care susține lateral corpul sudic al clădirii. Totodată, grinda masivă reprezintă și fundația a doi pereți exteriori de consolidare. Dispunerea piloților a fost prevăzută alternativ, pe două rânduri, pentru a spori capacitatea sistemului de sprijin.
Zidul de sprijin este amplasat la exteriorul clădirii existente, acesta fiind doar adiacent structurii imobilului. Zidul înconjoară și înglobează capul sudic pe 3 laturi, blocând practic deplasările lui atât pe direcția Nord-Sud cât și pe direcția Est-Vest.
Principala metodă prin care s-a sporit capacitatea de preluare a încărcărilor seismice este reprezentată de ridicarea a 5 nuclee rigide din beton armat dispuse în jurul sălii de ședințe, și de introducerea unor noi pereți exteriori, ce sunt construiți în corpul sudic al Palatului, având rolul de a-l rigidiza. Pereții și nucleele din beton armat se nasc de la nivelul fundațiilor clădirii, în subsolul 2 sau 3, și urcă până la placa de peste al doilea etaj, adică placa de mansardă. Fundarea lor este realizată pe radiere pilotate, individuale pentru fiecare nucleu în parte. Diametrul minipiloților este de 0.4m, ei având, de asemenea, fișa la 12m sub nivelul solului.
Amplasarea nucleelor nou construite a fost aleasă astfel încât acestea să nu afecteze detaliile arhitecturale semnificative ale imobilului. Drept urmare, nucleele au fost amplasate, în spații mai puțin accesibile precum spații tehnice, funcțiuni sanitare, sau de circulație verticală. Pereții nucleelor au în subsol grosimi de 60cm, din care 50 sunt înglobați în vechii pereți din zidărie, iar 10cm ies în exterior de la fața zidurilor originale. La etajele superioare, grosimea pereților scade, ajungând în unele cazuri la 40 sau 30cm.
O abordare diferită a fost necesară pentru conformarea pereților ce mărginesc coridorul dimprejurul aulei centrale, parte a nucleului P1. La fel ca nucleul, pereții respectivi se nasc din subsol și se încheie în placa de peste etajul 2. Aceștia însă nu au putut fi perfect aliniați în plan vertical, fiind necesară mascarea lor la nivelele superioare. Practic, pereții groși de 60 cm sunt amplasați în subsolul 2 la fața pereților vechi, apoi în subsolul 1 peretele nou construit este înglobat pe jumătate (30cm) în zidăria veche, ca ulterior, la parter și peste acesta, pereții să fie cu totul înglobați (60cm) în zidărie. Trecerea între pereți este realizată prin grinzi de transfer de mare capacitate, de secțiune 90x120cm.