Prezentul articol reprezintă o trecere în revistă a unor lucrări de consolidare de mare anvergură efectuate asupra clădirilor monument istoric. Astfel de lucrări prezintă dificultăți sporite, fiind necesară conservarea elementelor definitorii, cu valoare culturală deosebită. Sunt trecute în revistă consolidările Palatului de Justiție, Palatului Victoria, Palatului Patriarhiei, Librăriei Cărturești-Carusel și Bisericii Evanghelice C.A. din Sibiu. Metodele implementate includ subzidiri, introducerea de nuclee din beton armat pe fundații cu radier & minipiloți, introducerea de mase cu amortizare acordată, de tiranți în foraje prin zidărie și utilizarea tehnicilor tradiționale de execuție. În final sunt discutate succint prevederile Metodologiei MP 025/2004 privind propunerile de intervenție a supra construcțiilor monumente istorice, în cadrul restaurării acestora.

Articolul de față propune realizarea trecerii în revistă a unor lucrări de consolidare structurală și reabilitare realizate asupra clădirilor de mare anvergură, monument istoric. Realizarea lucrării este motivată de omniprezența potențialelor proiecte de consolidare, și de imperativitatea îndeplinirii acestora.

Tehnicile de consolidare propuse studiului variază de la metode bine încetățenite, precum rigidizarea imobilelor prin introducerea, sub o formă sau alta, de noi pereți, până la utilizarea amortizoarelor cu mase acordate pentru reducerea deplasărilor relative de nivel. Totodată sunt prezentate situații de consolidare în care este necesară sporirea capacității fundațiilor prin realizarea subzidirilor și introducerea de minipiloți în zone greu accesibile.

Finalul lucrării propune o discuție privitoare la prevederile Metodologiei MP 025/2004 referitoare la propunerile de intervenție asupra construcțiilor monumente istorice, în cadrul restaurării acestora.

Palatul de Justiție din București a fost ridicat la finalul secolului XIX reprezentând unul dintre cele mai ample edificii clădite până la momentul respectiv pe teritoriul Regatului României. Monumentul a fost utilizat neîntrerupt vreme de peste un secol, funcțiunea de bază rămânând neschimbată. Edificiul Palatului de Justiție are formă dreptunghiulară, extinsă în plan, fiind format din mai multe tronsoane ce includ 7 curți de lumină, putând fi încadrat într-un perimetru de aproximativ 150 x 90m. Clădirea este relativ joasă în înălțime, de regim D+P+M+E. Secțiunile imobilului formează o structură unitară, nefiind separate între ele prin rosturi. Din punct de vedere constructiv, aceasta este ridicată din pereți portanți masivi de zidărie, planșeele nereușind să asigure o șaibă rigidă, fiind confecționate din grinzi metalice și bolțișoare de zidărie, sau beton armat. Ca urmare a seismului din Martie 1977, ansamblul Palatului de Justiție a suferit degradări semnificative, diferențiate pe zone. Cele mai însemnate avarieri s-au petrecut în zona Sălii Pașilor Pierduți, unde anumite elemente au ajuns în stadiu de precolaps. Structura acesteia a fost realizată din pereți perimetrali din zidărie de cărămidă și din pilaștrii masivi, acoperișul său fiind realizat din ferme metalice.

Deși inițial au existat un număr de propuneri diferite de consolidare, soluția de intervenție a fost condiționată în mod decisiv de statutul clădirii de monument istoric, valoarea ei arhitecturală fiind incontestabilă. Rezolvarea optimă a situației a constat în asigurarea conlucrării spaţiale, macrostructurale, a întregului ansamblu.

Soluția de consolidare s-a concentrat pe placări cu beton armat realizate la interiorul celor 7 curți de lumină. Aceste corpuri au fost apoi folosite ca nuclee (tuburi) de rigidizare a construcției. Infrastructura lucrărilor de consolidare a fost realizată pe piloți de diametru Ø35cm la 90cm, dispuși pe conturul curților de lumină. La partea superioară piloții au fost solidarizați printr-o grindă de conlucrare.

În urma seismului din 1977 zona Sălii Pașilor Pierduți a fost cea mai avariată, anumite elemente ajungând în pragul colapsului. Imediat după evenimentul seismic au fost realizate consolidări locale asupra clădirii, însă intervențiile propuse au fost la un moment dat sistate. Structura Sălii Pașilor Pierduți este alcătuită din 40 de pilaștri masivi de zidărie de cărămidă. Ei sunt placați cu blocuri din marmură naturală, variind în secțiune până la 7.50m2. În realitate însă, pilaștrii sunt alcătuiți dintr-o cămașă exterioară din cărămidă, interiorul fiind umplut cu alicarie.

Rezultatele analizei modale efectuate asupra structurii pot fi considerate spectaculoase. Aceasta a scos în evidenţă o deplasare maximă a acoperişului, în zona faţadei, de 22cm iar din analiza time-history a rezultat o deplasare de 19 cm, ambele valori fiind extrem de apropiate de deplasarea măsurată pe teren.

Realizarea conlucrării spaţiale a tuturor elementelor verticale a fost imperios necesară. Pentru aceasta s-a propus realizarea unor planşee cu rol de şaibă orizontală. Planşeele clădirii de peste subsol, parter şi etaj erau realizate din grinzi metalice cu umplutură de bolţişoare de cărămidă sau plăci din beton simplu. O problemă specială însă a ridicat-o Sala Paşilor Pierduţi care poate beneficia de plafon (ce nu este cu totul în plan orizontal) numai la cota + 16.00m. În această zonă s-a realizat o contravântuire generală, sub forma unei grinzi cu zăbrele spaţiale. În zonele plane soluţia metalică va fi înlocuită de planşee de beton armat. Această situaţie a ridicat probleme deosebite la conceperea soluţiei, detaliilor și a execuției.

Palatul a servit vreme de aproape 100 de ani drept sediu al instituției legislative a României. Consolidarea sa a reprezentat un proiect de o dificultate sporită, dată fiind dimensiunea clădirii, abundeța detaliilor de arhitectură și situarea acesteia pe un teren înclinat, nepotrivit pentru un astfel de imobil. Demersul de consolidare a fost motivat de lipsa unei astfel de intervenții generale și unitare asupra structurii sale de rezistență până în prezent, precum și de recenta încadrare în clasa de risc seismic II.

Palatul Patriarhiei poate fi încadrat într-un perimetru de aproximativ 72x75m, având o înălțime maximă supraterană de circa 47m, începând cu nivelul de bază al dealului pe care este situat. Conformarea Palatului este complet neregulată, atât în plan cât și în elevație. În plan, palatul este compus din mai multe dreptunghiuri, delimitate între ele prin rosturi de tasare, care încadrează zona centrală circulară a aulei. Referitor la neregularitatea în elevație, aceasta este determinată de existența terasată a nivelurilor clădirii. Edificiul a fost realizat în trei etape, între anii 1906-1908, 1911-1913 și 1914-1916, a patra etapă nefiind vreodată începută datorită debutului Primului Război Mondial. Structura Palatului este alcătuită din pereți masivi din zidărie, și planșee formate din profile metalice, cu corpuri de umplutură din zidărie sau beton nearmat. Zona aulei este închisă la partea superioară cu un inel și console din beton armat ce acționează ca o centură, pe care reazemă cupola metalică a acoperișului, și rețeaua de grinzi a luminatorului sălii.

Pentru a îndeplini cerințele de arhitectură și de rezistență structurală, echipa de proiectare a lucrărilor de consolidare a fost nevoită să identifice mijloace neinvazive de intervenție, ce sunt mascate în structura deja existentă a imobilului, fără a afecta stilul interior și exterior al monumentului de arhitectură.

Stoparea tendinței de translatare a Palatului către Sud, a fost realizată prin introducerea unui front de piloți și a unei centuri de sprijin menită să se împotrivească alunecării terenului. Acest „zid de sprijin” este format din piloți de 0.88m diametru ce coboară la adâncimea de 12m. La partea superioară ei sunt solidarizați printr-o grindă masivă înaltă de 1 metru care susține lateral corpul sudic. Capacitatea de preluare a încărcărilor seismice a fost îmbunătățită prin ridicarea a 5 nuclee rigide din beton armat dispuse în jurul sălii de ședințe, și prin introducerea unor noi pereți exteriori, ce rigidizează corpul sudic al Palatului. Pereții și nucleele din beton armat se nasc de la nivelul fundațiilor clădirii, în subsolul 2 sau 3, și urcă până la placa de peste al doilea etaj, adică placa de mansardă. Fundarea lor este realizată pe radiere pilotate, individuale pentru fiecare nucleu în parte. Diametrul minipiloților este de 0.4m, ei având, de asemenea, fișa la 12m sub nivelul solului. Individual însă, nucleele de beton armat nu sunt suficiente pentru îmbunătățirea comportării seismice a imobilului. Dată fiind dimensiunea în plan a Palatului și distanța relativ mare a noilor nuclee între ele, este necesară legarea acestora și solidarizarea lor cu ansamblul clădirii. Prin aceasta, eforturile generate în cazul unui seism în întregul imobil vor fi redistribuite către noile nuclee din beton armat, imobilul fiind forțat să lucreze ca un tot unitar. Practic, a fost necesară realizarea unor șaibe rigide orizontale peste parter, etajul 1 și etajul 2.

O altă linie de intervenție prevăzută în proiectul de consolidare este reprezentată de introducerea unor tiranți prin pereții din zidărie ai clădirii. Ei vor fi dispuși vertical și orizontal, pe ambele direcții, având un dublu rol. Pe de-o parte, reduc fragilitatea pereților din zidărie, iar pe de altă parte, tiranții au rolul de a lega tronsoanele clădirii între ele. În același timp, părțile din zidărie fracturate la 45° din tasări diferențiate sau forță tăietoare sunt ancorate în inima pereților. Pentru punerea în operă a tiranților a fost necesară realizarea unor foraje de lungime excepțională, de până la 45m, acestea fiind cele mai lungi foraje executate pentru astfel de lucrări vreodată în România.

Considerăm extrem de binevenit demersul Patriarhiei Române de a înfăptui o lucrare de o asemenea anvergură. Viziunea unitară asupra reabilitării Palatului de pe Dealul Mitropoliei reprezintă un model de abordare a lucrărilor de consolidare, model demn de a fi replicat asupra multor altor edificii administrative și nu numai, ce au dobândit în timp rang de simbol.

O alternativă de consolidare mai rar întâlnită este reprezentată de utilizarea amortizorilor cu mase acordate, în paralel cu alte soluții de consolidare, astfel încât structura să poată amortiza mai ușor energia degajată într-un seism. Utilizarea unui astfel de sistem poate reduce considerabil deplasările totale și relative de nivel ale structurii, conducând la degradări minimale ale finisajelor și ale elementelor non-structurale. Practic o masă suplimentară este plasată la partea superioară a imobilului, ea având libertate laterală de mișcare, fiind conectată de restul structurii prin intermediul unor amortizori. Perioada de oscilație a masei suplimentare trebuie să fie cât mai apropiată de perioada modului principal de răspuns al structurii pentru a obține rezultatele dorite. În momentul în care structura este excitată seismic, masa acordată are tendința de a își păstra poziția, acționând asupra structurii cu o forță de sens opus impulsului seismic, reducând drept urmare deplasările atribuite seismului.

În situațiile consolidărilor imobilelor monument istoric sistemul este viabil în cazul clădirilor elastice, realizate din cadre. Tehnologia a fost aplicată în cazul consolidării Palatului Victoria, sediul Guvernului României. Clădirea prezintă înălțimi mari de nivel, deplasările laterale relative de nivel fiind la rândul lor ridicate. Dată fiind și importanța menținerii imobilului în uz pe durata lucrărilor, soluția optimă de consolidare a presupus introducerea de TMD-uri pe acoperișul edificiului. În eventualitatea unui seism, o parte din energie este transferată către amortizorii maselor situate pe acoperiș, fiind acolo disipate. Amortizorii se folosesc de inerția mare a maselor respective pentru a disipa energia seismică.

Clădirea ce găzduiește în prezent librăria Cărturești-Carusel este situată în centrul istoric al Capitalei, drept urmare se bucură de o puternică expunere publică. Lucrările de reabilitare au presupus menținerea stilului arhitectural deosebit al clădirii, alături de mărirea suprafeței utile, prin extinderea subsolului și realizarea unui spațiu comercial în vechiul pod. Asigurarea seismică a imobilului s-a realizat prin introducerea unui sistem de cadre transversale din beton armat, alături de realizarea radierului general în subsol. O deosebită importanță a fost acordată asigurării imobilelor învecinate, încadrate în clasa I de risc seismic, a căror fundații se află într-o stare avansată de degradare.

Structura de rezistență inițială a clădirii era dispusă preponderent pe direcția longitudinală, fiind alcătuită din pereți și stâlpi de zidărie portantă nearmată din cărămidă, alături de grinzi, planșee și stâlpi din beton armat. În plan imobilul se încadrează într-un dreptunghi de aproximativ 30x15m, ce se îngustează ușor către latura de nord, înălțimea totală a clădirii fiind de aproximativ 16m, iar regimul de înălțime este S+P+E+M. Vechea clădire prezenta și o pivniță parțială, ce cobora până la aproximativ 2.80m sub pământ. Conformarea și alcătuirea elementelor de rezistență era tipică pentru imobilele realizate în acea perioadă, lipsind includerea evenimentelor seismice din procesul de proiectare. Având în vedere starea generală precară în care se afla clădirea, intervenția de consolidare a fost imperios necesară pentru punerea în siguranță și reluarea utilizării imobilului. Necesitatea consolidării sale combinată cu importanța prezervării detaliilor stilistice ale clădirii, a condus la adoptarea unor soluții tehnice curajoase și inovative.

Metoda de consolidare adoptată pentru clădirea monument îmbină o serie de măsuri menite pe de-o parte să remedieze degradările suferite de imobil și să îi ridice capacitatea de preluare a forțelor seismice, iar pe de altă parte să evidențieze elementele stilistice deosebite și să permită găzduirea noilor funcțiuni alocate prin tema de arhitectură.

Proiectul de consolidare a introdus un sistem de cadre transversale ce pornesc din 6 perechi de pereți transversali noi aflați în subsol, și se încheie în 6 grinzi de mare capacitate situate la ultimul nivel. Stâlpii noilor cadre din beton sunt cruciformi, fiind capabili să preia încărcări pe ambele direcții. Pe direcția longitudinală au fost introduse grinzi perimetrale în dreptul planșeelor din beton armat, iar pe direcția transversală, la colțurile clădirii au fost creați patru pereți în formă de corniere, legați de asemenea prin grinzi. Soluții inovative de consolidare au fost necesare și pentru realizarea subsolului, unde s-a dorit adâncirea acestuia și extinderea sa sub întregul imobil, mărindu-i-se suprafața cu aproximativ 25% față de suprafața inițială. Pentru a îndeplini obiectivele stabilite a fost necesară efectuarea de lucrări sub pereții existenți ai clădirii și anume realizarea unor subzidiri de aproximativ 1m înălțime alături de excavarea zonei de Nord a subsolului. În acest fel s-a realizat extinderea la partea inferioară a tuturor elementelor din infrastructură.

Biserica Evanghelică din Sibiu, edificiu simbol al culturii săsești, a fost ridicată în mod organic în secolele XIV – XVI. De-a lungul timpului ea a suferit numeroase remedieri, lipsind însă o abordare de ansamblu asupra întregii structuri. Spre finalul anilor 2000 stabilitatea edificiului era puternic afectată, anumite elemente fiind în prag de colaps. Intervenția de consolidare îmbunătățește comportarea seismică, aliniindu-se recomandărilor internaționale pentru monumente, fără a aduce structura însă la normele curente de proiectare. Dată fiind complexitatea proiectului și angajamentul parohiei de a realiza o lucrare de înaltă calitate, s-a stabilit etapizarea lucrărilor astfel încât condițiile bugetare disponibile să poată fi întrunite. Lucrarea de restaurare a Bisericii Evanghelice a fost așadar împărțită în trei etape principale.

Prima etapă a presupus lucrări de ameliorare structurală ce au avut drept scop eliminarea cauzelor și repararea degradărilor întâlnite la partea superioară a imobilului. Lucrările s-au concentrat asupra părții superioare a construcției, prin consolidarea bolților și a coronamentului pereților, (centuri și cămășuieli la partea superioară a zidurilor). Totodată au fost implementate reparații și consolidări ale șarpantei și ale învelitorii bisericii, urmând o soluție propusă în prealabil de către domnul profesor dr. ing. Szabo Balint. Soluțiile adoptate în cadrul primei faze a consolidării au avut în vedere nu doar conservarea materialului construit inițial, cât și adoptarea pe cât posibil a unor tehnici tradiționale de execuție, cât mai apropiate de cele originale, în special la șarpantă. Multitudinea elementelor diferite, alături de gradul lor ridicat de interdependență, face din prima fază a realizării consolidării cea mai complexă etapă a întregii lucrări. Acestea însă nu au reprezentat o consolidare propriu-zisă. Sporirea capacității de răspuns seismic va fi obținută o dată cu implementarea următoarelor faze de execuție ce presupun lucrări asupra întregului ansamblu al clădirii. Intervenția cea mai delicată executată în prima fază a fost stabilizarea bolților și reparațiile șarpantei, folosindu-se metode tradiționale. Realizarea nervurilor de la extradosul bolților a fost inițial considerată imposibil de implementat, fiind pentru prima dată când în România a fost propusă o astfel de variantă de consolidare. Echipa de proiectare a ales ca nervurile puse în operă să fie din lemn lamelar încleiat, variantă considerabil mai ușoară față de opțiunea clasică a utilizării betonului armat sau a oțelului. Nervurile lamelare au fost realizate exclusiv manual, la fața locului, în podul bisericii, unde fiecare lamelă a fost curbată la rece. Soluția nu a putut fi aplicată și peste bolțile stelate datorită complexității tiparului curburilor, fiind adoptate nervuri dese din beton armat ușor. Noile nervuri introduse urmăresc conturul arcelor decorative din piatră aflate la intradosul bolților, ce erau în prealabil în prag de colaps. Blocurile din piatră care alcătuiesc vechile nervuri sunt fixate de noile arce prin tije din oțel de 10mm grosime, introduse în foraje executate în acestea și umplute apoi cu rășini epoxidice.

A doua fază a reabilitării implică lucrări asupra celorlalte bolți (de la parter, mai puțin afectate), asupra structurii metalice interioare a turnului, reabilitarea șarpantei navei de nord, consolidări și reparații de urgență la pereți și consolidarea fundațiilor turnului scărilor adosat fațadei de sud. Intervenția cea mai inedită propusă pentru această etapă a reabilitării este reprezentată de consolidarea pereților grav avariați folosind tiranți post tensionați verticali și orizontali introduși în foraje uscate realizate în grosimea zidăriei. A treia etapă de intervenție are rolul de a îmbunătăți comportarea ansamblului structural la acțiunea seismică. Pentru aceasta, toți pereții de zidărie se vor arma cu bare metalice post tensionate orizontale și verticale introduse în găuri forate uscat și umplute apoi cu mortar. În continuare, capacitatea fundațiilor de a prelua încărcările structurii va fi sporită prin lucrări de intervenție asupra lor.

Metodologia se referă la fundamentarea propunerilor de intervenție necesare la structurile monumentelor istorice și la proiectarea lucrărilor de intervenție structurală.

Ea a intrat în vigoare prin Ordin Ministerial înaintea normativului P100-3/2008 și deci face trimiteri către P100/1992, capitolele 11 și 12 (referitoare la evaluarea, expertizarea și intervențiile asupra clădirilor existente). P100-3/2008 a înlocuit capitolele respective, drept urmare referirile din MP025/2004 către P100/1992 sunt acum aplicabile către P100-3/2008.

Normativul P100-3/2008 menționează faptul că, în cazul monumentelor și clădirilor istorice, prevederile sale pot fi aplicate doar daca ele „nu contravin conceptelor, abordărilor și procedurilor specifice cuprinse în documentele normative în vigoare în acest domeniu”. Conform MP 025/2004, măsurile din P100/92 capitolele 11 & 12 (deci și cele din P100-3/2008) sunt aplicabile în măsura în care nu contrazic prevederile MP 025/2004. Drept urmare prevederile MP 025/2004 au întâietate în fața celor din P100-3/2008 în cazul monumentelor istorice.

Metodologia este în vigoare conform ultimei liste a normativelor aflate în vigoare, publicată de M.D.R.A.P. în Septembrie 2015.

Notă: comentariile sunt marcate cu italics și centrate

7.1.5. Lucrările de intervenție trebuie să respecte cu strictețe criteriile stabilite de arhitectul restaurator în ceea ce privește: dimensiunile, formele, ritmul și stilul monumentului.

1.2.4. Metodologia indică stabilirea nivelului de performanță seismică a monumentelor istorice pentru cutremurul maxim credibil pe amplasament (cu perioada medie de revenire de 500 de ani), după cum urmează:
– Sunt acceptate avarii, uneori extinse, reparabile, la elementele structurale și nestructurale;
– Nu sunt acceptate avarii „iremediabile” ale finisajelor și decorațiilor cu valoare culturală semnificativă, în afara situațiilor „temeinic justificate”;

Aceasta înseamnă că prin executarea lucrărilor de intervenție, la incidența cutremurului maxim credibil de vor evita:
– Pierderi de vieți omenești;
– Prăbușirea parțială sau totală a construcției;
– Căderea unor elemente nestructurale din exteriorul/interiorul construcției;
– Împiedicare evacuării ocupanților sau a intrării echipelor de intervenție prin blocarea căilor de acces/evacuare;

1.2.5. Pentru situațiile „temeinic justificate” nivelul performanțelor seismice poate fi inferior celui menționat mai sus cu condiția adoptării măsurilor necesare pentru evitarea pierderilor omenești prin prăbușirea parțială sau totală a clădirii.

Practic prin „acceptarea avariilor extinse, reparabile, la elemente structurale și nestructurale”

se poate înțelege acceptarea încadrării în clasa RSIII – RSII, iar prin

neacceptarea „avariilor iremediabile ale finisajelor” se exclude încadrarea în clasa RSIII sau superioară.

În continuare, în situații „temeinic justificate” nivelul de performanță minim acceptat

este cel „necesar pentru evitarea pierderilor omenești prin prăbușirea clădirii”,

ceea ce înseamnă acceptarea încadrării monumentului în clasa de Risc Seismic II – imobilul poate suferi avarii majore,

dar pierderea stabilității puțin probabilă (și deci, a pierderilor omenești).

În această situație însă, deși condiția de evitare a pierderilor omenești poate fi considerată

îndeplinită, gradul avariilor suferite de imobil pot conduce la nefezabilitatea

remedierii lor, și la pierderea totală a monumentului istoric.

Denumirea „temeinic justificat” este explicată în următorul mod:

6.2.1.2. În cazul în care forța seismică convențională determinată conduce la lucrări care implică modificări inacceptabile, cu caracter ireversibil ale arhitecturii sau decorațiilor acestuia, forța de calcul poate fi diminuată prin înmulțire cu un coeficient subunitar.

Valoarea coeficientului va fi stabilită fără ca prin acesta, performanța seismică a structurii să coboare sub „nivelul minim acceptabil” stabilit de comun acord, prin compromis reciproc, de către arhitectul restaurator și inginerul structurist. Nivelul de reducere al forței va fi aprobat odată cu avizarea proiectului de către forurile competente. „Nivelul minim acceptabil” al intervenției se va stabili comparând „beneficiile” sporului de siguranță cu „costurile” datorate pierderii integrității arhitecturale/culturale.

Se poate interpreta că inginerul proiectant stabilește cât de departe este dispus

să avanseze în clasa RSII, deci își hotărăște gradul de risc asumat în favoarea

conservării elementelor de însemnătate culturală. Totodată nivelul de risc asumat

trebuie aprobat prin avizarea proiectului de către „forurile competente”.

Echitabil ar fi ca în situația în care inginerul proiectant acceptă, la inițiativa

arhitectului restaurator, menținerea clădirii la nivelul RSII, celelalte părți

(arhitectul restaurator, reponsabilii M.C., etc.) să aibă la rândul lor răspundere

legală efectivă asupra incadrării în RSII. Mai mult, dat fiind nivelul ridicat de risc

implicat și lipsa puterii decizionale finale a inginerului, ar fi rezonabil ca acesta,

cu mențiunea informării corespunzătoare a celorlalte părți implicate asupra riscurilor,

să beneficieze de privilegiul declinării responsabilității.

6.2.1.3. Pentru clădirile încadrate în clasa I sau II de importanță, coeficientul de reducere nu va fi mai mic de 0.7 pentru clasa I sau mai mic de 0.6 pentru clasa II.

6.2.1.4. Pentru situațiile în care cele de mai sus nu pot fi respectate, se vor lua după caz următoarele măsuri:
– Schimbarea funcțiunii pentru clădirile „laice”;
– Restricționarea accesului publicului pentru clădirile „de cult”;

Metodologia favorizează declasarea importanței unui imobil (și deci modificarea funcțiunii sale)

față de menținerea funcțiunii acestuia,

probabil datorită elementelor arhitecturale/culturale ce nu permit intervenții extinse.
Trebuie totuși ca acest lucru să fie fezabil atât din punctul de vedere al versatilității edificiului, cât și a disponibilității proprietarului.